Tata

Tata nu se trezește cu adevărat până nu-și aprinde o țigară. Îl aud cum pipăie cu palma mâinii drepte micuța etajeră de lemn ce desparte patul de perete. Acolo își ține teancul de reviste Rebus, programul tv, pixurile, scrumiera, pachetul de țigări și bricheta. Își scoate cu dexteritate o dudă, o duce la gură, o aprinde, trage două-trei fumuri, după care deschide anevoios ochii. Până merge să se barbierească la baie mai fumează cel puțin două. Se rade cu țigara-n colțul gurii, fumul îi pișcă ochii, dar nu renunță la ea. Se strâmbă, se schimonosește, pufăie, aruncă spumă în chiuvetă, își freacă fața cu spirt și bea o gură de cafea. Își mai aprinde o țigară, deschide poarta, intră în Opelul lui din `78 cu bordul prăfuit și scrumiera burdușită de mucuri, bagă cheia în contact și iese la stradă uitându-se în oglinda retrovizoare cu țigara-n gură.
Tata e în general tăcut, flegmatic și sceptic până în măduva oaselor. A fost o singură dată la mine la școală, să-mi aducă niște bani. Prin clasa a X-a sau a XI-a mi-a zis doar atât: ”No, sper că știi tu ce faci!” Cam ăsta a fost sfatul lui legat de viitorul meu.
Nu se bagă în viața mea dar mă urmărește, în felul lui, de la distanță. Când dau de oameni lingușitori, prefăcuți, expansivi și hrăpăreți, care încearcă ”să mă combine” cu tot felul de dume, mă gândesc inevitabil la posibila reacție a lui tata. Parcă-l și văd, îi scanează cu o privire de pistolar taciturn și scoate doar un sunet discret, dar mai dezabrobator decât orice jignire sau negare, ceva de genul: „ț-ț-ț”. Cine îl cunoaște știe că asta înseamnă un fel de ”fuck off”.
Tata e un om al esențelor, al sintezelor și antagonismelor Banatului rural, al alcoolurilor tari, care te îndârjesc și te doboară deopotrivă. Locurile în care se simte cel mai bine sunt garajul lui bata Dragan și grajdul lui Rada, unde se bea vin direct din damigeană și se joacă poker într-un fum pe care îl poți tăia cu briceagul. Chiar dacă nu a fost niciodată gras sau mâncău, despre orice mâncare care nu conține carne spune că e ”de căcat”. La fel despre orice mașină non-germană sau despre poeții contemporani cu care a fost obligat să-și bată capul la școală. A picat bacul din cauza biologiei fiindcă nu s-a trezit la timp să meargă la examen. Oricum, îi plac mai mult câinii, caii, acordeoanele și vinul, școala e doar ”o cușcă de iepuri”. Pe Jar, ciobănescul nostru german, îl cheamă de multe ori în cameră chiar dacă are labele pline de noroi, iar cu celălalt maidanez, Patrocle, pe care l-a găsit la lucru când era cățel, doarme în pat.
Bătrânul e un învins clasic al sistemului. Chiar dacă l-a înjurat pe ascuns toată viața pe Ceașcă și era să fie săltat de miliție după ce a sărit o dată la primarul Rankov, nu s-a putut adapta noilor vremuri ale hoției generale de după Revoluție. L-au disponibilizat și i-au dat de știre că nu mai e nevoie de el. Societatea a luat-o în altă direcție, iar dintr-un avion care pierde înălțime se aruncă bagajele inutile. Încearcă să-și domolească demonii cu alcool, dar în loc să dispară, aceștia se înmulțesc necontenit.
De când s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital se ascunde de mine când fumează, de parcă eu aș fi tatăl lui. Știe că nu mai are nicio autoritate asupra mea, știe că nu mai cred că poate degaja mingea de fotbal până la cer și că nu-i cel mai tare om din lume la bătaie. Nu-i place să-l văd vulnerabil, terminat, stins ca o țigară. Îl întreb dacă nu s-a speriat de diagnosticul care i s-a pus. ”S-au speriat doctorii când au văzut ce am”, îmi răspunde cu un calm aproape morbid. Ăsta este el, pur și simplu nu se teme de moarte, de lipsa veșniciei, de neant, de perspectiva anihilării ființiale. Nu e un om credincios, singura dată când l-am văzut intrând în biserică a fost după moartea părintelui Milan.
Nu pot să scriu tot ce aș vrea despre tata. Mă simt stingher știind că m-ar privi cu maximă neîncredere sub sprâncenele lui negre, fără să-mi zică nimic. Nu degeaba i se spune ”Mrki” (un fel de ”Întunecatul”).
Azi se împlinesc deja 12 ani de când a murit. N-am putut să plâng la înmormântare, mi-era cumva jenă. Nu atât de lume, cât de el, de stafia (ne)împăcată din coșciug. Nu l-am auzit să se tânguie niciodată. A tăcut și a înghițit foc până s-a prefăcut în scrum. Nu mi-a ținut predici părintești sau morală de trei parale. Țin minte că după Revoluție mi-a interzis să merg la Căminul Cultural, unde veniseră ajutoare din Germania. Toți au dat năvală, iar eu, copil fiind, eram pofticios, mai ales că-i vedem pe alții cum cară de acolo tot felul de pachete cu haine, alimente și dulciuri. El m-a luat de braț, m-a smucit și m-a întrebat:
– Ai cu ce să te îmbraci și să te încalți acasă?
– Da.
– Ai ce să mânănci acasă?
– Da.
– Atunci marș acasă! Noi nu suntem pomanagii.
Pe moment am fost revoltat, dar n-am avut curaj să protestez. Scriind, îmi vin în minte multe episoade anecdotice legate de tata, dar nu vreau să întind coarda. Una din ultimele chestii pe care mi le-a spus a sunat cam așa (tradus aproximativ din sârbește):
– Încearcă să nu fi un om de căcat în viață. Asta mi-a zis și tata pe vremuri, dar eu am făcut, totuși, destule căcaturi.
Cred că e una dintre cele mai folositoare povețe pe care puteam să le primesc pe linie paternă. Poate că n-a fost cel mai exemplar om în sensul clasic al termenului, dar sunt sigur că am avut un tată care, în felul lui, m-a iubit enorm. N-a fost nevoie să mi-o arate la modul patetic, am simțit-o mereu. Și am primit de la el un sfat pe care încerc, pe cât posibil, să mi-l însușesc și, sub o formă îmbunătățită, să-l transmit mai departe.
Viața e galopul unui lipițan, nu o cușcă de iepuri.