Chiar și o tură de știri începută la ora 5.00 curge mai lin atunci când mai evadezi din când în când în Variașul lui Goran. Singurul regret? Că mai am doar două capitole, pe care încerc să le economisesc mai ceva ca apa și energia electrică, atât sunt de savuroase cele peste 400 de pagini.
La fix se aprinde din nou becul roșu și aproape că-mi vine și mie să exclam în microfon ca Slavko, atunci când se visa om de radio: „Știu că sunteți nerăbdători să auziți noutățile din timpul în care am lipsit, de fapt, de când ne-au interzis rahații ăștia… hî-hî… de la Biborțeni, ha-ha-ha… de la Săceeeele.”
(Gabi Toth)
CHEIA SOL! Absolut incredibil, Gorane! In afară de numele personajelor pe care, din păcate, nu le cunosc, parcă mi-ai pus gândurile pe hârtie! Impresionant de-a dreptul! Sunt multe povești in cartea ta ultimă in care mă regăsesc parțial dar așa o potrivire perfectă, mai rar! Am recitit povestea de 3 ori, de mult timp nu mi s-a mai întâmplat așa ceva la vreo carte! Poate chiar niciodată… Chapeau!
*
Marturisesc ca dupa titlu, “Micile placeri ale MORTII”, m-am speriat putin ca urmeaza o alta carte cu un ansamblu sumbru gen “Lumea e camasa mea de forta” dar m-am inselat!
Acest roman este plin de umor, cu o multitudine de povesti in care, banatean fiind, ma regaseam sau daca nu ma regaseam macar recunosteam foarte bine ceea ce intentiona autorul sa descrie.
Introspectia, visatul cu ochii imaginatiei sunt deja un trademark Goran Mrakic, imi place cum incearca sa isi imagineze starea de fapt a lucrurilor, trairile sau povestea oamenilor din momentul X privind la o fotografie veche, cum incearca sa isi imagineze viitorul (jucator la Cupa Mondiala care inscrie golul victoriei in ultimul minut) in timp ce sta culcat in iarba si se uita la cer – cred ca fiecare dintre noi am trecut candva prin asemenea momente.
Mi-au placut indeosebi povestile legate de scoala, m-am amuzat teribil la cea cu deplasarea chibitilor la Bulgarus pentru meciul de fotbal sau la cea cu nunta la care urma sa “puncteze decisiv” tanarul amorezat in taina de colega lui nemtoaica, dar povestea preferata ramane “Cheia sol” in care, fara sa stie, autorul mi-a furat gandurile si le-a pus pe hartie! 🙂
Per total, “Micile placeri ale mortii” este o lectura care m-a binedispus, mi-a readus aminte de momente si senzatii familiare din trecut si fiindca autorul mai e si banatean si chiar si contemporan merita cu prisosinta 5 stelute!
(Ovidiu Păun)
Cred că Goran Mrakic are o baghetă magică, pe care o folosește atunci când scrie. Poate că o folosește, tocmai, pe post de condei. Nu știu cum funcționează, dar cert e că funcționează. Poveștile ies la suprafață, uneori ambalate diferit, însă mereu având aceeași particularitate. Te transpun preț de câteva zile (căci oricât de puțin timp ai avea, tot vei găsi suficient să dai gata cartea foarte rapid) în lumea lui. Magia funcționează de fiecare dată în același fel, fie că-i vorba de „Punk requiem”, „Povestiri din garaj” sau, mai nou, „Micile plăceri ale morții”. Iată ce-am pățit cu astă ultimă carte…
Am clipit. Am închis ochii și când i-am deschis iată că mă plimbam pe ulițele Variașului. M-am întors în timp. Sunt anii ’80, dar totul e atât de familiar și familial. Recunosc locuri, recunosc oamenii. Închid iarăși ochii și îi aud vorbind. Amintirile curg, sunt derulate rapid ca pe o casetă video, la care priveai un film dublat de doamna Irina Margareta Nistor.
Deschid iarăși ochii și văd terenul de fotbal. Mă văd antrenându-mă pentru marile partide în care am să joc, pe cele mai mari stadioane ale lumii. Mă văd cum îmi imaginez că dau interviuri.
Ceva mai încolo, tot eu. Stau într-un colț și încerc să-mi fac curaj. Degeaba, nu pot să o invit la dans. Mi-e teamă că mă refuză și ceilalți vor râde. Teama de ridicol încă mă urmărește. Dacă nu e deja, ar trebui să fie introdusă printre fobii.
Uite-mă și la școală. Stau în bancă și râd cu colegii. Ce fain. M-am întors în copilărie.
Dar stai așa. Eu n-am fost niciodată la Variaș până prin anul 2010!
De-asta spun, are Goran o baghetă pe care o folosește atunci când scrie. Te duce cu el în lumea lui, o lume, însă, pe care o recunoști. E și lumea ta. Ai fost acolo. E satul copilăriei tale. Sunt poveștile tale.
Nu știu cum reușește magia asta. Sigur, o contribuție are și migala cu care își zugrăvește personajele. Le recunoști ușor. Ca orice scriitor, e un bun observator al tipologiilor umane.
Poate o contribuție are și faptul că romanul se derulează secvențial. Acest aspect îți oferă timp să-l pătrunzi, căci după fiecare episod, poți face o scurtă pauză, binevenită pentru introspecție.
Ce să vă mai spun despre „Micile plăceri ale morții”? Este o carte pe care o poate citi oricine, căci este eterna poveste a copilăriei. Dar dacă ai crescut prin anii ’80-’90 în Banat, atunci trăbă s-o citești!
Mă opresc aici, căci nu vreau să vă dau, vorba bănățeanului, mai multe „spoilere”! Ce fras! Hî, hî, hî!
(Bogdan Stănescu)
O carte faină: Micile plăceri ale morții de Goran Mrakić.
Satul Variaș cu toate ale lui, ca fundal al copilăriei și al tranziției spre adolescență, cu năzbâtii, naivități, primele îndrăgostiri inocente și tânjiri erotice, întâmplări comice, povești de demult, o galerie de rude, vecini, prieteni, personaje colorate și slobode la gură: moși hâtri povestind întâmplări de necrezut, bețivanii satului și anecdotele lor à la soldatul Švejk, babele superstițioase și bârfitoare, suporterii echipei de fotbal, vestitorii scandalagii ai nunților. Români, sârbi, unguri, șvabi, fiecare cu hazul și metehnele lor, fraternizând la fotbal, bufet și partide de cărți.
Și pe alocuri, coaja vieții obișnuite se crapă și prin fisuri se strecoară melancolia pustei, sentimentul că totul e trecător și veșnic deopotrivă, că toate se leagă:
“Îl văd pe tata stând pe verandă și sorbind din licoarea stoarsă din oboseala seculară a celor care și-au lăsat oasele în acest colț de univers. Truditori, gospodari, călători și salahori stelari.”
(Ioana Brudașcă)
Introducerea e scurtă și aveți liber la râsete din toată inima. Eu însămi m-am amuzat teribil sâmbătă dimineața la gândul că până duminică seara tre’ să documentez un articol despre o conferință a Părintelui Constantin Necula (susținută de curând la Centrul de Cultură și Artă al județului Timiș) și să citesc o dărabă sănătoasă din romanul pe care tocmai l-a scos în lume prietenul Goran Mrakić (“Micile plăceri ale morții”, Nemira, 2022).
Goran scrie dumnezeiește, dar nu neapărat despre Dumnezeu.
Cei care-l citiți, știți. Cei care nu v-ați intersectat cu el, nu-l ocoliți, că-i păcat. Nu-i păcat de moarte, e păcat de viața cea adevărată din cărțile lui. Aia cu care nu v-ați întâlnit și habar n-aveți care sunt cele mai importante trei goluri pe care le-a dat un fotbalist care ar fi putut deveni celebru. N-a devenit și s-a făcut scriitor. Unul care, atunci când se roagă, se gândește “invariabil la cupola bisericii sârbești din Variaș”. În imaginația lui așa arată calea care poate duce spre împărăția lui Dumnezeu.
Străbunicu-su, Vituska, se ruga în fiecare duminică în grădină, cu fața spre soare.
În grădină, zic, serios! Îmi sună cunoscut. Las cartea și mă întorc la Părintele Necula.
“Cultura creștină se ascultă la ieșirea din săli, printre oameni, când ninge palmat și ți-i aproape nădejdea că mâine este ziua în care răsare Crai Nou”.
Și, din nou, Goran: “E un spectacol fascinant să intri în grădina cuiva și să te uiți peste oceanul grădinilor vecine, unde fiecare stă aplecat în tăcere asupra bucății lui de veșnicie. Pământul Banatului e pentru noi pâinea moale a cerului.”
Și-apoi, iară, Părintele, citând din vorbele cuiva: “Atât valorează meseria noastră cât putem face din ea după ce s-a tăiat curentul.”
Nu-mi pot lua ochii de la luna plină. Curent am, dar nu mi-i de folos. Nu în seara asta, nu după două zile în care am înțeles că văcarul satului Variaș, Lakа, o țâră diliu (care la întrebarea “ce mai faceți?” răspunde, invariabil, “ce să fac, uite, ca tot omul, scot istoria la suprafață”) nu-i cu nimic mai puțin dus la biserică (a se înțelege mai aproape de mântuire) decât cei care, mimând sfințenia, le scapă esențialul. Anume că “crucea e ca o schijă care locuiește în noi și transpare din orice gest pe care îl facem ori de câte suntem tandri, gingași” (C. Necula), ori de câte ori ne stă pe limbă veninul și în minte ni-i judecarea celuilalt, dar ne-nfrânăm.
“Prea mulți consideră cultura ca fiind ceva grandios: să scrii cărți pe care să nu le înțeleagă nimeni, să pictezi tablouri din care să nu se priceapă o iotă”. (C. Necula)
Vă recomand cartea lui Goran, e pe înțelesul tuturor. Nici “tabloul” pe care cerul ni-l oferă în seara nu-i de neluat în seamă. Îl veți decripta lesne, fiecare pentru sine.
Și, iac-așa, în inima mea, un foarte iubit “popă de cartier” și un niciodată fotbalist de-adevăratelea ajuns, ulterior, super scriitor, formează o echipă demnă de orice campionat mondial.
Tania Țunaș
Tocmai am terminat și eu cartea, am râs și am plâns, e între marile preferate de pe anul ăsta.
Cristina Petrică
Băi, ce faină e partea cu fotbalul, în care te visezi mare fotbalist, internațional, adulat de public! Faină de tot! Parcă mă văd pe mine. În ’83, când răsărea steaua lui Hagi, aveam 14 ani și jucam în echipa școlii generale 5, după ce în urmă cu doi ani nu prindeam nici echipa clasei Îmi închipuiam că, la 20 de ani, voi fi “nouar” în națională, alături de el . Și apropo de cele mai frumoase trei goluri povestite ziaristului, țin minte și pot povesti și acum cele 9 goluri înscrise la juniorii CFR-ului prin ’85-86, dar cel care mi-a rămas în minte după mai bine de 35 de ani este – ți se pare cunoscut? – o bară la Belinț – la 0-0, după ce am scăpat singur de la jumătatea terenului, iar la final am pierdut cu 1-0…
Când găt cartea, te invit la o bere. Deocamdată râd ca prostul de Frank Lalescu si de nen’tu Slavko, după ce mi-am închipuit cum v-au zbârnâit toate cele cu veverița Karolei la un metru de nasul vostru
(Ovidiu Forai)
”Micile plăceri ale morții” a devenit o carte de suflet deși încă nu am terminat de citit. Îmi dă o stare de bine ori de câte ori citesc din ea. Ce m-a distrat capitolul cu nunta!
(Florentina Andreescu)
Драги ГОРАНЕ,
Управо сам завршио са читањем твоје последње књиге.
Хоћу да ти најискреније честитам.
Осим онога што је неко написао на ФБ “este o carte să o așezi în raftul întâi din bibliotecă”, ја бих рекао да је то књига због које ти је напросто жао кад мораш да прекинеш читање (ради других послова).
За мене је књига била и од посебног интереса, пошто је моја баба, по очевој линији, пореклом из Варјаша.
Сугерисао бих да је ТИ преведеш на српском, јер нисам сигуран да ће неко други моћи осетити и правилно превести све “цаке”.
Желим ти још пуно успеха на књижевном пољу.
Срдачно,
Душан Ј. ПОПОВ
Cu siguranta surpriza acestei luni! O carte atat de profunda si totodata delicata, o poveste care te intoarce in timp si iti aduce la viata toate amintirile. Cred ca daca ai mai putin de 25 de ani, desi as merge spre 30, nu vei simti pe deplin efectul cuvintelor ei. Aparent o poveste simpla a vietii dintr-un sat banatean dar care sub masca simplitatii ascunde atat de multe istorisiri menite sa te duca intr-un alt timp, intr-o alta lume si intr-o anume stare.
Goran Mrakic 