JUNK WAR

În anul III de facultate trebuia să facem un modul pedagogic obligatoriu, care implica asistarea la câteva ore și predarea a trei-patru lecții elevilor de gimnaziu sau liceu. Am fost repartizat la generala 19, de la mine din zonă, acolo unde trebuia să țin orele de istorie școlarilor din a VII-a.
Într-o zi am ajuns în clasă cu câteva minute înaintea profesorului și, din lipsă de altceva, am încercat să intru în discuție cu ei. I-am întrebat dacă au întrebări și nelămuriri vizavi de lecția precedentă.
Un băiat din ultima bancă, tuns ”unu” cu mașinuța și purtând o cămașă în carouri cu niște bretele roșii peste umeri tocmai decojea un ou fiert și se juca cu micuțul dispozitiv de feliat din inox. Colegul său se uita cu jind cum firele subțiri și metalice spintecă oul moale și se vedea de la o poștă că și-ar dori să facă și el același lucru.
– Ce părere ai despre atitudinea lui Winston Churchill în timpul bombardamentelor din 1941?
A înfulecat felia de ou, a înghițit ce avea în gură, s-a ridicat în picioare și a spus:
– Flăcările care au cuprins catedrala din Coventry au fost atât de mari încât Churchill și-a putut aprinde trabucul de la Londra.
Neștiind cum să reacționez în fața acestui răspuns de aforist mucalit, i-am făcut cu ochiul și am ridicat degetul mare al mâinii stângi în semn de ”OK”.
O fată care răsfoia manualul avea pe bancă memoriile lui Karl Dönitz, în engleză. Am întrebat-o dacă știe cine a fost acest personaj. S-a ridică brusc în picioare și, cu un ton marțial, mi-a recitat ca din pușcă:
– Karl Dönitz a fost amiral și om politic german, care după presupusa sinucidere a lui Hitler a îndeplinit timp de 24 de zile funcția de președinte al Germaniei. ”Heil Dönitz” nu a reușit, după cum scrie și în cartea ”Atentate care urmau să schimbe lumea” a lui Václav Pavel Borovička!
– Presupusa sinucidere a lui Hitler?
– Da. Există păreri justificate că a mai trăit vreo 20 de ani în America de Sud.
– Și tu ce părere ai?
– Aș fi preferat să fi supraviețuit câinii lui, Wolfie și Blondi, erau foarte drăgălași.
Un băiat din rândul de lângă geam spărgea bulele de plastic ale unei folii ascunse în bancă. Părea complet dezinteresat de orice discuție și plictisit peste măsură. I-am făcut un semn să se ridice în picioare.
– Tu de ce crezi că a pierdut Germania războiul?
– Păi cum să câștigi războiul dacă ai niște avioane care se numesc ”Giancărs”? a spus arătându-mi o imagine din manual.
M-am apropiat să văd despre ce-i vorba. Într-adevăr, la pagina cu numărul 58 era poza unui avion de vânătoare sub care scria – JUNKERS 87.

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

LAMBADA

Fiind deja familiarizați cu limba portugheză odată cu serialul ”Sclava Isaura”, care se dădea în anii `80 la televiziunea iugoslavă, nu ne-a fost greu să bunghim că ”Lambada” vine tot cam de prin zona respectivă. Televiziunea belgrădeană 3K băga în 1989 cel puțin o dată pe zi această melodie, din care știam să reproducem doar primul vers (”Chorando si foi”), într-o originală interpretare sârbo-română: ”Šoram în trifoi” (”Mă ușurez în trifoi”). Evident, nu înțelegeam o boabă din ce cântă ăia, dar nici nu era important. Ne uitam absorbiți la însorita plajă braziliană, la barurile în aer liber și la mulatrele unduindu-se pe ritmurile lascive ale muzicii ca la niște lucruri de care eram conștienți că nu le vom vedea sau atinge niciodată pe viu. Cel mai mult îl invidiam pe atârnache tuciuriu care o filează și apoi o invită la dans pe blonda în fustiță scurtă. Futu-i, fata aia era cam de vârsta noastră la vremea respectivă, noi am fi cei care ar trebui să-i dăm târcoale, nu piticiania aia! Dar cum s-o facem, unde s-o facem? În cele din urmă ne mulțumeam cu sorbitul din priviri.
După Revoluție, între ”Mămăliga brânzalii” și ”Joacă, joacă moșule, moșule cocoșule”, s-a dat și la noi liber la ”Lambada”. Multe spelunci sătești sau de cartier au fost botezate cu acest nume exotic, care răsuna din toate boxele, în toate piețele, pe toate terasele, la toate ștrandurile. Băieții au început să poarte pantaloni scurți colorați, cu motive tropicale, cărora li se spuneau ”bermude”. Bunică-mea nu a înțeles foarte clar și le-a spus ”lambade”. Și în ziua de azi le spune la fel: ”Am văzut niște lambade așa faine la Euro, nu vrei să-ți cumpăr?”
În zona pieței 700 a roit o bună perioadă de timp o prostituată-boschetară cunoscută sub numele de ”Lambada”. Printre zecile de îndemnuri ”bateriiii de ceas și antibabyyyyy” ale țigăncilor cu teancuri de blugi ”Kinataș” și ”Pyramid” în brațe, se putea distinge și celebrul refren al Lambadei: ”Dai cinci sute, ai ce fute”.
Așadar, Lambada a devenit imnul neoficial al tranziției spre democrație. În loc să dea din coapse, cei mai deștepți au început să dea din coate. Moda însă a trecut, fiecare sezon estival propunea noi și noi hituri, iar ”Lambada” a început să se audă tot mai rar, fără însă a fi întru totul dată uitării.
Iarna trecută am aflat că pe cântăreța trupei Kaoma o chema Loalwa Braz și că a murit carbonizată într-o mașină în urma unui accident. Respectând cutumele funerare balcanice aș fi tentat să închei acest text cu propoziția ”s-a dus să danseze lambada cu îngerii”.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

DE CE E POLI ALTFEL?

În viața există momente de cotitură în care trebuie să demonstrezi dacă ești om sau pizdă. Și când spun ”pizdă” nu mă refer la îndrăgitul/îndrăcitul organ de legătură dintre vulvă și uter, ci la trăsătura de caracter pe care, în mod figurat, o desemnează. Aici nu e vorba despre un cuvânt ”murdar” sau ”urât” (fiindcă nu există cuvinte ”urâte”), așa cum ar fi tentați să creadă unii pudibonzi, ci despre unul cât se poate de esențial. Evident, s-a dovedit de nenumărate ori că majoritatea oamenilor fac parte din cea de-a doua categorie, așa că satisfacția celorlalți poate fi cu atât mai intensă.
Extrapolând, putem vorbi și de entități sau comunități mai largi, cum ar fi, de exemplu, echipele de fotbal. Politehnica Timișoara a trecut prin zeci de umilințe de-a lungul istoriei. Trofee ratate la mustață, retrogradări cu nemiluita, nume și culori uzurpate/furate/vândute, servitudine față de marile rivale, conducători căpușă, tot tacâmul. Practic, adevăratul palmares al acestui club constă într-o imensă panoplie de dezamăgiri.
Dar uriașa, fundamentala diferență dintre Poli și alte echipe constă tocmai în cele câteva zvâcniri iraționale, adevărate momente de magie identitară, care compensează toate celelalte nerealizări și ratări. Nebunia de la 1:8 cu Steaua, când ai noștri erau morți pe teren iar lumea cânta cu și mai mare patimă după fiecare gol al adversarilor i-a bulversat chiar și pe comentatorii becalioți. Revenirea după 1:3 cu Alba Iulia, torcida fulminantă din ambele peluze și întreruperea meciului din cauza fumului n-ar fi fost niciodată posibilă în regia unor sămânțari conformiști. Ieșirea lui Șoni, cu un scaun de lemn în mână, în fața a 20-30 de huligani croați în Piața Unirii nu poate fi compensată de toate smardoielile ultrașilor de tastatură. Reînvierea phoenixiană din 2012 și emanciparea de sub suzeranitatea noului calif de Timișoara este practic sinonimă cu supraviețuirea unui spirit fără de care am fi infinit mai săraci. Iar părăsirea de către jucători a terenului în meciul cu UTA este unul dintre cele mai nobile gesturi pe care le-am văzut în ultimele două decenii în fotbalul nostru de căcat. Este o victorie morală mai importantă decât orice depunctare sau penalizare.
Acestea sunt motivele pentru care nu-mi pare rău că am pierdut zile, săptămâni, luni și ani urmând o echipă care n-a câștigat niciodată nimic. Și nici nu mai contează dacă va câștiga vreodată, din moment ce inima mea îi aparține pe viață.

PS: am ales poza cu Dănuț Bilia fiindcă l-am văzut mergând cu bițigla la antrenamente.

Posted in Uncategorized | 2 Comments

O ALBASTRĂ

Îmi place să găsesc obiecte uitate în cărțile pe care le cumpăr în piețele de vechituri sau le pescuiesc prin bibliotecile risipite de valuri ale persoanelor plecate spre alte țârmuri.
Într-un Miguel Angel Asturias dau de o poză – două fete pe malul unui lac. Oare mai trăiesc? Își mai aduc aminte de această vacanță? S-ar bucura dacă le-aș găsi și le-aș înapoia fotografia? Pe spate nu scrie nimic, pe carte nici atât, poate fi vorba de oricine. Un fir de nisip în Sahara umană de lângă noi.
Într-un Amado găsesc două bilete neperforate de autobuz din 1982. Cine le-o fi ascuns/uitat acolo? Cât le-o fi căutat?
Dintr-o traducere în limba română a lui Ivo Andrić din 1967 îmi sare în față o rețetă de prăjituri, scrisă cu pixul pe o jumătate de foaie de caiet de vocabular.
Pa coperta 3 a unei cărți din colecția ”Romanul Secolului” cineva a ținut scorul la cruce. Perechea M/S a câștigat la scor în fața perechii L/A (21-11; 21-5; 21:10). Oare își mai aduc aminte de acea seară? De poveștile pe care și le-au spus, de berile pe care le-au băut împreună?
N-o să uit privirea dezamăgită a unui moș atunci când am găsit printre paginile îngălbenite ale dicționarului pe care îl vindea cu 5 lei în Ocska o bancnotă de 100 de lei, cu portretul implacabil al lui Bălcescu, secondat de stema Republicii Socialiste România. În ochii lui s-a derulat în câteva secunde un întreg film, se vedea că și-a adus aminte când a pus banii acolo și că regretă că nu i-a cheltuit din timp pentru ceva mai folositor: o masă copioasă la ”Cina”, patru pachete de Kent, o ladă de bere… Ar fi vrut să-mi spună toată povestea, dar amarul l-a copleșit, așa că s-a mulțumit să suspine și să dea din mână a lehamite. Am scos cinci lei și am cumpărat dicționarul, mai mult dintr-o compasiune de moment decât dintr-o nevoie calculată. Când am dat să plec, moșul m-a strigat și mi-a întins suta spunând:
– Ia-l și pe căcatul ăsta, măcar ca semn de carte.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Șaorma

O piticanie vorbăreață și jovială dă târcoale fast-food-ului arăbesc din zonă. Poartă haine scumpe și de firmă, asortate însă catastrofal. Are chelie și o burtă proeminentă. Globii oculari nu i se mișcă foarte coordonat, dar toate astea nu îl împiedică să-i arunce priviri destul de îndrăznețe și pline de subînțeles vânzătoarei creole cu părul prins în coc.
– Săru-mâna domniță dragă, min fadlak, cum s-ar spune prin părțile dumneavoastră, ce îmi puteți recomanda din minunata dumneavoastră bucătărie?
– Păăăăi… avem șaorma. E la ofertă, răspunde fata distant arătându-i cu degetul meniul de pe perete.
– Șaorma, da, da, e o chestie extraordinară! Cea mai bună șaorma din viața mea am mâncat-o la Berlin acum trei ani, mai bună chiar decât la Istanbul, dacă vă vine să credeți! Și eu am călătorit mult, nu glumă! Dar sunt convins că la dumneavoastră e cel puțin la fel de bună!
Vânzătoarea aprobă imperceptibil din cap și-și vede de prepararea unei salate, însă el continuă în același ton:
– Apropo, cum se scrie corect? Șaorma, shaorma sau shawarma? Și cum se pronunță acest cuvânt? Se pune accentul pe a cea de-a doua sau pe cea de-a treia silabă, că am auzit mai multe variante?
– Nu înțeleg ce vreți să spuneți…
– Ah, mă scuzați, e de înțeles, nu sunteți de aici. Dar vă exprimați destul de bine în românește, felicitările mele. Chiar, min ayn anti? Cum vă numiți, drăguță doamnă? Sau chiar domnișoară, dacă pot îndrăzni să sper?
Fata se întoarce cu spatele pentru a prelua o comandă de la bucătar.
Cu zâmbetul tâmpițel întipărit pe chip, el nu se lasă păgubaș:
– Corectați-mă dacă greșesc, nu am exersat de mult, de când am fost ultima dată în Tunisia, în 2015, se spune cumva motasharefon bema’refatek?
– Doriți cu carne de pui sau de vită?
– A da, da, să nu uităm pentru ce am venit, șaorma, da, da! Sau shaorma! Sau shawarma, he, he! Totuși, aș prefera, dacă aveți, un baba ganoush. Sau un mansaf, cum am mâncat în Iordania, a fost pur și simplu demențial, nu au vrut să-mi spună ce condimente folosesc… Sau poate un kushari, dacă aveți, așa, ceva ușor, vegetarian…
– De vită sau de pui? întreabă vânzătoarea sictirită.
– Aha, dacă așa stă treabă, ne mulțumim cu o șaorma delicioasă de pui! Și, evident, sper că-mi veți ura poftă bună, bil-hanaa wa ash-shifa, corectați-mă dacă am pronunțat greșit…
– Nenea, io nu mi-s arăboaică, mi-s țigancă din Kuncz.
– Oh, da, da, scuzați-mi insistența. În cazul ăsta, Bahtalo tirro to Nevo Bers, spune zâmbind, dar de această dată cam stingher.
– Vă dau și ceva de băut?
– O apă plată.
– Poftiți.
– La revedere! O zi minunată să aveți!
Ja draq care, spune vânzătoarea printre dinți clătind un pahar în chiuvetă.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

VARIETĂȚI ETILICE

Acum trei ani spuneam într-o discuție că adjectivul ”beat” este cuvântul cu cele mai multe sinonime din limba română. M-am contrazis cu niște comeseni, după care, mai în glumă mai în serios, am spus că pot strânge 100 de adjective, locuțiuni adjectivale sau substantive care semnifică aproximativ același lucru. Cu ajutorul prietenilor virtuali de pe FB am strâns până acum 134, după cum urmează:

1. aburit
2. abţiguit
3. achitat
4. afumat
5. aghesmuit
6. alcoolizat
7. amețit
8. amorțit
9. anesteziat
10. aripă
11. ars
12. aut
13. avansat
14. avion
15. bat
16. băut
17. belit
18. beţic
19. betoc
20. bordură
21. ca un servitor
22. ca vioreaua
23. cârpă
24. cherchelit
25. chiaun
26. comă
27. coxat
28. copt
29. criță
30. crumpăn
31. cui
32. cur belit
33. curentat
34. cusut la bot
35. daună totală
36. decor
37. dinamită
38. drinky
39. drojdit
40. elice
41. etilizat
42. faultat
43. fiolă
44. franjurat
45. gata
46. glonț
47. grand prix
48. guguștiuc
49. gumă
50. henț
51. injectat
52. înnecat
53. în patru labe
54. în stare de ebrietate
55. jalea
56. jumară
57. lacrimă
58. lampă
59. lat
60. lemn
61. lemn Tănase
62. linie
63. lopată
64. loptă
65. lovit
66. lovit în aripă
67. lulă
68. machit
69. magnetizat
70. mangă
71. mascat
72. matol
73. matosit
74. matrafoxat
75. mort
76. mortăciune
77. mortegas
78. mut
79. muci
80. mucles
81. n-are semnal
82. orb
83. orbete
84. orbinson
85. paralizat
86. parfumat
87. pe plantație
88. pian
89. pilă
90. pilit
91. pișat pe el
92. pișat în cur
93. pișcat
94. pizdă
95. plantă
96. pleasnă
97. porc
98. praf
99. praștie
100. pulbere
101. pulă
102. pupat cloța
103. pușcat în aripă
104. pământ
105. rachetă
106. rangă
107. rupt
108. rupt în gură
109. salată
110. sedat
111. semafor
112. spart
113. statuie
114. sugaci
115. şpriţat
116. tablă
117. teleghidat
118. temelie
119. terci
120. terminat
121. tranchilo
122. trencheș
123. tromf
124. trompetă
125. tropa
126. trosnit
127. turmentat
128. turtă
129. turtit
130. țapăn
131. țiglă
132. varză
133. vioară
134. zulă

Evident, lista rămâne deschisă. Ce ziceți, mai găsim? 🙂

Posted in Uncategorized | 4 Comments

DISCO

A venit în vacanța de iarnă la bunici. E frumușică, deșteaptă și ”de la oraș”. Simțind că e râvnită fățiș sau pe ascuns de majoritatea donjuanilor kusturițieni din localitate, nu se lasă abordată foarte ușor. Și ei știu că au de-a face cu o știucă ce-și face foarte rar apariția prin aceste canale rătăcite ale pustei uitate de lume.
Dar diavolul se lasă invocat tocmai atunci când încerci să scapi de dulcea plictiseală și liniște a vetrei bunicilor.
Fostul cinematograf sătesc s-a transformat după Revoluție în discotecă. În prima încăpere funcționează un fel de birt, pe când casa de bilete a devenit ring de dans. La intrare, pe trepte, stau mereu câțiva șmecheri locali, care îi scanează cu neîncredere pe toți alogenii veniți nepoftiți ”la agățat” pe teritoriul lor.
Scobitoarea zăbălită din gură se plimbă de la o bară la altă, cei doi dinți fiind singurii care ies la iveală în eventualitatea schițării unui zâmbet. În fața lor se întinde o armată de mucuri, o baltă de flegme și un covor de coji de semințe. Ei au învins portretele sobre și patetice ale lui Sergiu Nicolaescu și Kolea Răutu, ce tronau pe pereții defunctului cinema. Ei sunt generația video-player, cerberii noii democrații, tibia lui Van Damme, codița lui Steven Seagal, ”Minskul” lui Schwarzenegger. Ei sunt spiritul disco.
Ea își cumpără un suc și se așează pe scaunul de la bar. Așteaptă să fie abordată ghiolbănește, ca într-o scenă de film categoria B, după care să fie salvată de băiatul bun, care o va conduce plin de tandrețe acasă. Poate îl va săruta și îl va invita pe furiș în raiul ei călduros.
Ghiolbanii nu întârzie să apară. Unul se preface că e împins de mulțime pentru a-i pune mâna pe țâțe. Îi vede cei doi stâlpi, aflați în extremitățile cavității bucale. O îmbie cu o gură de bere. O invită ”s-o facă un fox”. Îi spune ”pisi”, după care trece la ”o-ho-ho, mâțo”. Băiatul bun nu apare însă. Poate fiindcă nu există. E o lume a personajelor secundare, a eroilor negativi.
Cinematograful s-a transformat în disco, ucigând până și iluzia despre Hollywood.

Posted in Uncategorized | 1 Comment