ALE TINEREȚII INJECTOARE VIRILE…

În adolescență am avut oroare de câteva tipuri de discuții: despre mașini, jocuri pe calculator, experiențele din armată și de la examenul auto. Când începea unul s-o ia pe ulei cu din astea, mă uitam cât mai am din bere, să știu cât de repede să mă tirez de la masă. N-aveam mașină, n-aveam motor, n-aveam comp, iar în armată nu m-au mai chemat, chiar dacă inițial am fost declarat apt la recrutarea de pe Mioriței, în 1997.

Mai târziu aveam să constat că există un adevărat erotism al evocării experiențelor legate de mecanica auto. Se poate dezbate la nesfârșit despre dimensiunea vulvară a pinionului vibrochen, despre fecunditatea balastului xenon, despre zonele erogene ale bobinei de inducție, despre utilitatea sado-maso a planetarei, a chederelor și barelor de torsiune, despre înrudirea dintre jiglere și bilele de rulment folosite de pușcăriași la depănușarea scârbavnicilor știuleți din dotare, despre omonimia cardanului, despre magnetismul haioanelor botoxate, despre virilitatea intrinsecă a injectoarelor și despre frivolitatea efemeră a caroseriilor. Ca să nu mai spunem că procentul de mecanici, instalatori și frigotehniști din filmele ”eroice” este de-a dreptul iliescian față de cel al profesorilor universitari, poeților, programatorilor, gamerilor sau colecționarilor de viniluri.

Jocurile pe calculator nu m-au ”prins” niciodată, dar dacă mi-ar fi spus cineva că tot ceea ce aveam să fac în viață va fi legat de laptop și internet, cred că aș fi intrat într-o profundă depresie juvenilă. Disprețul pe care îl nutream față de puștanii care se lăbăreau, la propriul și la figurat, în primele cluburi de net din oraș, față de maniacii care își instalau un joc și nu ieșeau cu săptămânile din casă, față de obsedații care otrăveau orice discuție veselă și relaxată de pe o terasă cu experiențele lor căcăcioase din lumea virtuală, a devenit o parte integrantă a ființei mele, care, volens-nolens, s-a transferat într-o bună măsură în mediul online. ”Sarcastic existence”…

Oricât de mult a încercat bunicul meu, care a ieșit la pensie cu gradul de colonel, să mă îndrume spre uniformă, armata, cu excepția celei profesioniste, nu mi s-a părut altceva decât o pierdere de timp, o experiență din care nu înveți chiar nimic, un exercițiu absolut inutil de penitență fizică și intelectuală. Cum să-ți placă să stai un an de zile la cheremul unor semianalfabeți, care vor ”să te facă om” ordonându-ți să accepți o ierarhie cretină? Cu toate astea, în primăvara anului 1999, privind bombardarea Serbiei și asistând la o propagandă apocaliptică împotriva sârbilor, îmi doream din tot sufletul să pot participa, în orice fel, la stoparea aviației NATO care lovea poduri, fabrici, sedii de televiziuni, coloane de refugiați, ținte civile… Atunci mi-am dat seama că neputința în fața nedreptății este unul din cele mai umilitoare sentimente pe care le poate trăi un om. Pentru prima dată în viață îmi doream cu înflăcărare să port o uniformă, o armă, să pornesc într-o contraofensivă nemiloasă și nimicitoare, să-i fac să plătească însutit pentru fiecare bombă, pentru fiecare schijă, pentru fiecare minciună. Mă transformasem, fără să-mi dau seama, într-un produs perfect al civilizației.

În 2007 mi-am luat carnetul de conducere. Nu aș fi făcut-o probabil niciodată dacă nu aș fi fost forțat de împrejurări. Mai are rost să vă spun de câte ori m-am trezit rememorând și povestind amicilor experiențele de la examenele de conducere?

PS: fuck Spinoza.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

REMORCA SQUAD

Primul gând care mi-a venit în momentul hotărârii peluzarilor de a susține echipa de amatori SS Poli din divizia județeană, a fost legat de bucolicele deplasări ce urmau să vină.

Mi-era un dor teribil de era huliganismului juvenil petrecut alături de echipa Steaua Roșie Variaș în anii `80, de deplasările cu bodroanca muncitorilor petroliști de pe drumul Șandrei, de mirosul sferturilor de răchie cu care era burdușit orice buzunar respectabil al pensionarilor microbiști, de “crucea” cu șpiluri de cărți ungurești, tocite și lipicioase, de încurajarea gălăgioasă a echipei favorite, de înjurăturile țăranilor și tractoriștilor în salopete, de “blagoslovirea” arbitrilor și de faiturile cu jucătorii sau fanii adverși.

Din motive care au fost discutate și răsdiscutate, suporterii din peluza timișoreană (și nu numai ei) au decis să reînvie spiritul acelor vremuri. Încă din momentul tragerii la sorți m-am gândit cu jind la geografia bahică și la redescoperirea Banatului rural. Prima deplasare – Margina. Între timp această echipă s-a retras, cedând locul celor de la Leucușești. Who the fuck is Leucușești?! Nu am auzit în viața mea de acest sat, ca dealtfel nimeni din gașca noastră (mai puțin Milaneze, care are bunici la Bethausen). Cu atât mai bine! Recunosc, am numărat zilele până la acest meci. Duminică m-am trezit la 6,50 pentru a mă pregăti cum se cuvine pentru această călătorie inițiatică de pomină. Orice început se vrea fecund, vorba lui Blaga. Lucian, nu Vasile.

Un pensionar, penelist fanatic, mă ia dimineața la rost la Mozzart că nu vrem să susținem ACS Poli în meciul cu UTA. Nu respectăm munca domnului primar, cică. Îi iau o bere să se răcorească și facem pariu că nu bate Steaua la Vaslui. “AC Recaș nu e Poli și la muie lui Căcărău”, îi spun la plecare. “Sănătace și ție, fută-te Băsescu și Orza, că nu ai fost la vot”. Rad și eu un pelincovaț și mă ușchesc la Real să iau o pungă frigorifică, să evit blestemul berilor calde și al magazinelor sătești unde nu au altceva în afară de Noroc și Burger. Cumpăr o pungă de gheață și bag vreo zece orzoaice la rece. Timpul se scurge, așa că o luăm spre Pădurea Verde, unde se strâng suporterii, la ieșirea spre Lugoj. Acolo, toată lumea bună, mai puțin Bâzu și Rotiță. Trebuie să-i readucem în circuit. Neapărat.

Prima problemă – șoferul, care credea că se merge doar până la Coșteiu, nu vrea să plece. Silberzahn duce o muncă asiduă de convingere în stilu-i caracteristic, dar până nu vede banu nenea nu vrea să apese pe pedală. Ce să-i facem, plusăm ca să putem porni. Autocarul,  o saună pe roți, o ia la vale, urmat de coloana infinitului violet.

Desfacem primele beri, băgăm cd-ul cu Civico 88 și dăm gazeu. “Sveglia ragazzo, vieni insieme a noi, molla le canne e fatti un po’ di oi!” Urmează Cock Sparrer, Screwdriver, Motorhead, Dropkick Murhpys, iar berile dispar în mod miraculos pe căile nebănuite ale pâlniilor de argint.

Prima escală – Chizătău, unde facem joncțiunea cu altă mașină a Drojdierilor însetați, care scriau cu mare spor cereri cu dop la un birtuț riveran. Scoatem din portbagaj benerul cu “Drojdierii din Banat, spaima crâșmelor din sat”. Un moș cu undița se identifică cu mesajul și se bagă la pozat. Zice că îl cheamă nenea Lazăr, că stă la numărul 167 și că musai să-i trimit poza. Mâine o pun la poștă.

Pe lângă noi trece alaiul, ne claxonăm, ne facem cu mâna, ne dăm dume din mers. Evident, ultimii fiind, la Coșteiu ratăm curba spre Balinț, dar ne revenim repede. Oprim și la Balinț, unde era ceva târg în mijlocul satului. Oamenii se uită la noi cam nedumeriți, iar un nenea pare dezamăgit că nu suntem din partidul lui Dan Diaconescu. “Și ăia-s violeți, ce pula mea!”, mormâi moșul îndepărtându-se nesatisfăcut.

Mai trecem prin niște localități de care nu am auzit niciodată, pentru ca într-un final să ajungem la Leucușești, acest Oz polist al unei zile de toride de august. Niște băieți s-au dezbrăcat și fac baie într-un răuleț. Vedem și stadionul. De la distanță poți să juri că seamănă cu Allianz Arena, dar când te apropii începi să distingi inegalabila pecete a originalității locale. Suntem întămpinați de un zvon descurajant: în sat există un singur magazin. Ne îndreptăm repede spre locul deja asediat de ai noștri. Vânzătoarea vinde în câteva ore cât într-o lună. Mă uit repede spre frigider și răsuflu ușurat: câteva sticle de Staropramen au supraviețuit primului asalt, așa că le iau într-un prizonierat provizoriu, cu eroismul dorobanților de la Plevna.

Ne punem cârpele pe gard, ne tăiem pe degete cu sârmă, ne julim genunchii, sărim peste șanțul săpat strategic lângă inexistentul sector al oaspeților și începem să cântăm. Cineva vede o remorcă parcată lângă o casă. Profităm de ospitalitatea celor trei bătrâni care o ocupau, și ne alăturăm lor. “Remorca squad” sare și cântă, epuizând tot repertoriul drojdieresc și cvucsist. Poli conduce, dar gazonul, comandat special din Olanda, cu tot cu mușuroaiele de hârciogi incorporate, le joacă feste alor noștri. Avem emoții chiar și la 4:1, dar intrarea lui Floca ne aduce liniștea sufletească cuvenită. “Overmars din Banat”, ar fi titrat GSP dacă ar fi scris cronica meciului.

Niște țărani de la oraș aruncă sticle și pungi pe jos și dau dume de șmecheri de căcat sătenilor. Totuși, o cantitate neglijabilă (și corijabilă fizic). Meciul se termină, echipa vine la gardul de fier (sic) și cântă Horto Magiko împreună cu galeria. Ne reîncărcăm plasa frigorifică și plecăm spre Timișoara. La “Yugoslavia” lui Hara și Chici mai radem niște bere “Nikšićko” și ne povestim uluiți că tocmai am venit din una dintre cele mai deplasări ever.

Pentru noi fotbalul lui Mircea Sandu și Mitică Dragomir nu mai reprezintă nimic. Unii nu înțeleg acest lucru și ne cred fraieri, aventurieri sau luzări. Sau golani, bețivani și drogați, cum ne-a numit Marian Iancu. Așa să fie.

Sănătace și ne vedem la Balinț, tot pe același traseu.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

NECURATA CINCIME

Citind pe sărite dezbaterile teologice foarte aprinse ale unor prieteni virtuali, mi-am adus aminte de zorii anilor 90, când tocmai descopeream aromele atât de îmbietoare ale tuturor putreziciunilor frumos ambalate de dincolo de cortină.
Aparatele de poker, cărora li se spune astăzi foarte submanelistic ”păcănele” (un termen pe care nu îl voi însuși niciodată, la fel ca ”bairam”, ”caterincă” și altele de genul ăsta), reprezentau anticamera tuturor iluziilor găunoase ale unor puștani a căror principală preocupare era să fenteze niște softuri sau măcar agilitatea chelnerițelor care umblau cu mănunchiul de cheițe în buzunarul de la spate al blugilor.
Știam aproape toate localurile cu aparate: Flora, Sinaia, Stop, Black Bar… Mică-mare, mică-mare, mică mare. Evident, visul fiecărui jucător era să prindă cinci bucăți, cee ce la un bet minim, de 5 impulsuri, însemna cam două pachete de Marlboro, o ladă de bere, o sticlă de Napoleon sau Stalinskaya, o Coca-Cola la litru, la sticlă de sticlă, vreo zece fise de biliard, doi hamburgheri la Hamburger Plus și eventual o pizza la 3+1 în Maria.
De fiecare dată când prindeai careu sau chiar tri bucăți, sperai să mai intre una și jokerul zâmbăreț, dar asta nu se prea întâmpa. ”Necurata cincime”, așa îi spuneam în sleng careului urmat de joker.
Într-un an am ținut un chef la garajul unui prieten din Variaș. Am fiert cremvurști într-o oală imensă și am băut Clasic la sticlă, după care ne-am dus la Înviere la biserica sârbească de vizavi. În timp ce stăteam ascunși după prapori așteptând să înceapă procesiunea de ocolire a sfântului lăcaș, în biserică a intrat val-vârtej Milan Budak și a strigat:
– Băăăăi, a prins Amos cinci bucăți la birt la Paia!
Cred că de atunci am început să cred în minuni.

Posted in Uncategorized | 2 Comments

PARCUL DIN DACIA

E o dimineață suficient de întunecată de august, numai potrivită pentru o plimbare prin Twin Peaksul dintre blocurile Daciei.

Doamna Ela, o femeie între două vârste, bine întreținută din punct de vedere fizic, îmbrăcată într-o ținută estivală, elegantă și ușoară, cu sandale de pânză în picioare și o pălărie magenta cu boruri largi pe cap, stă pe cea mai ferită bancă din parc și pare captivată de magia romanului unui scriitor sud-american. În fața ei, ”puțîn în șrec”, stau doi pensionari mucaliți, Doru Șoric și Mișu Țipiripi, după cum li se spune la casele de pariuri din zonă, unde își petrec veacul, sorbind-o din priviri și văzând în erogena etalare a personalității ei doar ciolanul afumat dintr-un cazan cu fasole. Mănâncă pufuleți și din scurtul schimb de priviri dintre ei se poate deduce că nu au nevoie de nicio vorbuliță pentru a formula fireasca întrebare: ”Asta chiar caută niște sensuri profunde ale vieții sau doar duce lipsă de pulă?” La un moment dat se ridică resemnați și își continuă plimbarea de rutină spre fântână, conștienți că nu i-ar putea oferi femeii nici una, nici alta.

Jozsi bețivanul și-a vomitat lăcomia pe trotuarul din fața școlii generale nr. 18. Spre disperarea stăpânelor de mâțe și a pensionarilor care au ieșit cu nepoții la plimbare, pisicile (deloc aristocrate) și porumbeii sălbăticiți ai păcii dau nemaidecât iama în resturile regurgitate de vagabondul neînfrânat. La slujba de mâine de la biserica din zonă, popa Puiu le va vorbi enoriașilor despre smerenie și combaterea lăcomiei pântecului, după care va băga cheia în contactul limuzinei sale negre, al cărei motor diesel nu merge cu ulei Castrol, ci cu însuși lacrima hiacintă a Maicii Domnului.

Adi și Kuki sunt doi elevi premianți de la un liceu considerat de elită al orașului, tocmai reîntorși din vacanța de pe litoralul grecesc. Primul poartă un tricou pe care scrie ”Mândru că sunt român”, iar celălalt cu Rage Against the Machine. Și-au legat biciclete de un rastel și se ascund într-un gang dintre blocuri poștind o ”legală”. Într-un sfert de oră vor face zombificați turul cartierului, rupându-li-se că marxistul Zack de la Rocha are o avere de 25 de milioane de dolari și că țara asta nu are niciun motiv să se mândrească cu ei. Mândria a devenit un clișeu olimpic.

În zona băncilor acoperite se joacă table în draci. Lui Remus, zis și ”Getafe”, îi trebuie neapărat 2:1 pentru a rămâne în joc. Are două piese scoase și numai combinația asta de numere, din totalul de 21 posibile, îl poate ajuta. Își împreunează palmele deasupra capului și agită zarurile în vâltoarea propriului Rubicon. I se spune așa după ce i-a mințit pe toți din zonă că pleacă în Spania. Ghinionul său e că un cunoscut l-a văzut săpând șanțuri în Mehala. Nu de mult a ieșit de la pușcărie, unde a ajuns pentru niște furturi mărunte. Când îl întreabă lumea ”unde ai fost, bă, Remus, în ultimele trei luni?”, el răspunde invariabil, zâmbind amar: ”la Getafe”.

Distanța dintre blestem și binecuvântare e mai mică decât cea dintre călătoria spre Macondo a doamnei Ela și borâtura lui Jozsi, decât cea dintre parabola zarului lui Getafe și pufuleții lui Doru Șoric sau decât cea dintre țigara psihoactivă a lui Kuki și cădelnița halucinogenă a lui popa Puiu.

Binele și răul vibrează împreună, ca într-un tango celest al stringurilor Supersimetriei. În a câta dimensiune vor hoinări pentru o jumătate de oră premianții ce vor să evadeze din realitatea care nu-i satisface? Îl va ajuta oare gravitația norocului pe Getafe să dea 2:1? Își va găsi oare doamna Ela bărbatul mult visat sau va alege să rămână veșnic fericită în bucolica-i tristețe?

O văd în depărtare pe bunica ducând niște pachete spre containerul de haine de pe Gheorghe Lazăr. Îmi face cu mâna să trec strada. Într-una din plase observ vechea mea ciupilică de vară cu Partizan Belgrad, pe care am crezut-o pierdută de mult. O scot și i-o pun cu mândrie pe cap fiului meu, care doarme în marsupiu. Arată ca aghiotantul Schultz din desenele animate cu Duffy Duck. Unul din cadourile importante pe care i le pot face în viață e să nu-l împovărez cu propriile mele iluzii. Voi rezista oare acestei tenebroase ispite?

Ne reîntoarceam acasă prin același parc. Mă încearcă un sentiment ciudat. The people are not what they seem. În apropierea pieței, un adolescent într-o haină neagră, cu alură de magician, vinde vată de zahăr. Lângă el, ca niște planete haotice, lubenițele se încalecă reciproc într-un țarc improvizat. Îmi vine să merg să-i spun:

-Bună ziua domnule Lynch, dați-mi una de 11 kile…

 

 

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

CORIGENȚIE

Am crescut într-o vreme în care la școală îți luai bătălii crunte.

Adevărate posade și neajlovuri pedagogice

vâjâiau, troieneau și se scurgeau prin penițe.

Sugativele miroseau a librării mortuare, îmbibate de cerneală și sânge

iar noi, pionierii, care în pauză se jucau de-a apașii lui Winnetou,

de frică, de ciudă, de neputință,

ne rugam pe ascuns la ore ca diverși solimani, traiani și baiazizi

să iasă călare din cărți și să-l căsăpească pe zeul cu părul ondulat

ce zâmbea ca un temnicer senil pe pagina a treia a fiecărui manual.

                                                                 *

Învățătorul clasei a IV-a D i-a spart unui coleg capul cu un mănunchi de chei,

iar când a văzut că-i curge sânge

l-a trimis, răzând, să se spele la cișmeaua din curte –

”ai cap moale, de cățel, băi boule”, i-a zis.

                                                                *

Directorul școlii a organizat un careu al umilinței

scoțând în curte doi elevi din a X-a care au încercat să fugă peste graniță

i-a călcat în picioare, la propriu, i-a numit trădători de țară,

și ne-a întrebat scrâșnind din dinți, cu pârul vâlvoi,

respirând greu, în prag de infarct:

”Ce credeți voi, mă, că-n alte țări umblă câini cu covrigi în coadă?”

Noi priveam cum le curge sângele din gură și din nas

celor doi nenorociți care stăteau întinși pe beton, ca niște câini călcați de camion,

și ne imaginam că trupurile lor contorsionate, frăgezite de pantofii directorului,

seamănă cu niște covrigi din carne tocată pentru micii

ce urmau să ne fie serviți, alături de un citro, după serbarea de sfârșit de an școlar.

                                                                                *

Doi țigani grași, unul la taragot, celălalt la acordeon, merg în urma coloanei de pionieri,

ce defilează disciplinată spre stadion, ca într-un film noir,

se intonează ”Valurile Dunării”, se spun pe furiș bancuri deochiate,

se fac planuri pentru vacanța mare, se aruncă ocheane spre clasa nemțoaicelor

pregătite să recite poezii patriotice și să fugă, peste nici două săptămâni, în Germania,

of, Doamne, urmeză festivitatea de premiere –

ce microfonie tristă între gladiole.

                                                                                *

E ultima zi de școală, ne scoatem din buzunarele de la spate

paletele de ping-pong cu fețe de lemn.

Când joacă cineva în curte se aude până la etajul doi.

Patru mese de beton cu fileuri de lemn, toate rupte,

sunt înlocuite cu cărămizi sfărămicioase, numai bune de scrijelit înjurături pe pereți.

Se joacă uneori și cu mingi sparte, la dublu, sau americana în jurul mesei.

Ușile de la wc-urile din curte sunt mereu deschise, le folosesc doar pentru lipsa mică,

în cazul celeilalte, doamne ferește, mai bine fug până acasă.

În pauza mare vine o tanti de la patiserie cu două văilinguri de langoși,

ocupă o întreagă masă de ping-pong.

Mulți se cer de la a două oră cu cinci minute mai devreme

pentru a prinde un loc la coadă la langoși.

Se vând simpli și cu brânză, cinci lei bucata.

Toate mânerele paletelor și clanțele ușilor sunt unsuroase și lipicioase

ca istoria care se pregătește să ne scuipe asemenea lamei de la zoo.

Cei care nu prind loc la mese, joacă rișca la perete sau cocoșata,

pregâtindu-se pentru ultima vacanță între cazemate.

Și acum parcă mai aud: cling-clong, cling-clong…

Posted in Uncategorized | 1 Comment

CAMIONAGIUL ”FITTIPALDI”

Revoluția l-a prins pe Gică în armată. La Roman, la tancuri. După ce un plutonier l-a alergat o oră și jumătate pe tot platoul și l-a pus să sape o groapă cu săpăliga din poziția culcat, cu masca de gaze pe mufă, Gică l-a rupt cu bătaia, așa cum făcea cu toți smardoiașii din Lipovei și Aradului, alături de care a crescut. I-a scos subofițerului patru dinți, i-a rupt maxilarul, i-a spart arcada și piramida nazală.

A fost trimis la batalionul disciplinar, acolo unde a învățat ce înseamnă iadul pe pământ. Potrivit regulamentului de funcționare, unitatea era destinată reeducării prin muncă. Cu alte cuvinte, 12 ore de salahoreală pe zi, din care nouă ore lucrări în domeniul construcţiilor şi trei instruire politică şi pregătire de front. În realitate, a mâncat orez cu viermi, napi de la groapa de gunoi, luați de la gura porcilor, a curățat latrine cu mâinile goale, a făcut plantoane interminabile, s-a ras de multe ori cu briciul ”pe sec”, a intrat în comă etilică după ce a băut rachiu de electrozi și pufoaică, iar la prima permisie nu se mai spălase de 13 zile.

Când s-a eliberat, i-a fost ciudă că nu apucase să-și ia partea de pradă la Revoluție, considerând că statul îi datorează multe compensații după școala de corecție de pe timpul lui Ceașcă și după Vietnamul personal numit armata română.

A plecat din țară, dar Occidentul nu l-a așteptat cu brațele deschise. După câteva furturi din magazine de pantofi, spargeri de automate și tâlhării minore prin Germania, a ajuns în Suedia, de unde s-a întors acasă după numai două luni, cu un camion Volvo F86 din 1978 și un vraf de reviste porno, epuizat în scurt timp de puștanii ahtiați din cartier. Camionul a devenit a doua casă a lui Gică. În zonă i se mai spunea și ”Fittipaldi”, datorită modului în care îl conducea.

Între timp se bătuse cu jumătate din oraș. Evident, e o exagerare, dar toți cei care îl cunoșteau, știau că e un tip care nu evită scandalul. Îi sărea foarte ușor muștarul, cum se spune. N-avea frică de nimeni, nici de poliție, nici de țigani, nici de interlopi. Nici măcar de câinii de luptă. Circula chiar o legendă urbană conform căreia a sugrumat un pitbull cu mâinile goale. De atunci nimeni n-a avut curaj să-i comenteze când își tura camionul la cinci dimineața în fața blocului.

Gică își prepara în zori de zi o omletă din cinci ouă, cu ceapă, roșii și slănină. Bea o cană mare de cafea, fuma două țigări, îmbrăca salopeta, își trăgea șapca pe cap și ieșea în parcarea de lângă garaje, acolo unde începea ritualul de pornire al vechiului camion, cu care a făcut sute de mii de kilometri și la care n-ar fi renunțat nici în ruptul capului.

Puțin după ora cinci, începea gălăgia care îi trezea din somnul dulce pe toți locatarii din blocurile învecinate. La început obișnuiau să iasă pe geam, să-l înjure, să protesteze, să-l amenințe, dar Gică le arăta pumnul și ancora tatuată pe bicepsul brațului drept, a la Popeye, invitându-i să coboare dacă nu le convine ceva. Cei doi-trei temerari care au cutezat s-o facă, s-au ales că ochii umflați și mâinile sucite la spate. A venit și poliția de câteva ori, dar nu a găsit niciun temei pentru a-l sancționa sau reține pe recidivistul Fittipaldi, care bătea tot ce-i ieșea în cale: taximetriști, patroni de terase, studenți pastilați, șmecheri cu BMW-uri, golănași care se credeau luptători, piețari, elevi obraznici, bișnițari, țigani care ieșeau beți din birturi de manele, hoți de biciclete, agitatori politici care împărțeau pliante prin zonă… Și, evident, pe toți cei care aveau ceva de obiectat în legătură cu motorul său turbo-diesel.

Coșmarul vecinilor s-a încheiat brusc, într-o zi de vară. Nimeni nu l-a mai văzut nici pe Gică, nici camionul său. Unii spun că a fost legat, alții că ar fi avut un accident prin țară sau că a plecat din nou în străinătate. Oamenii au continuat să se trezească însă din obișnuință la 5,30 și să plece tăcuți la muncă. După o perioadă, au început să simtă lipsa huruiturilor produse de camion. Ceva dispăruse din viața lor, pare-se iremediabil. Își ițeau capetele pe geam în speranța că vor vedea cabina albastră a cunoscutului autovehicul, dar locul său din parcare era ocupat mereu de alte mașinuțe, cu motoare enervant de silențioase și discrete.

Puținii copii din zonă, care se mai joacă seara în fața blocurilor, ascultă uneori poveștile brodate cu un fir de nostalgie ale părinților, adunați în jurul tablelor, lubenițelor reci sau pungilor de semințe, despre camionagiul Fittipaldi, care a terorizat toată zona într-o manieră atât de romantică. A doua zi merg la școală și le povestesc entuziasmați colegilor că la ei în bloc a stat pe vremuri un tip super șmecher, care a sugrumat cu mâinile goale un pitbull.

 

 

 

 

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

IOSEFIN DREAM

 
Pe o terasă din Iosefin patru oameni la bustul gol joacă rummy. O țigancă bătrână, în rochie înflorată și pipă subțire în colțul gurii, savurează o bere rece la sticlă. Nepotul ei înfige cu sete cuțitul în coaja unei lubenițe. Un bișnițar burtos pufăie trabucul său gros, cu aromă de cireșe. Nu scutură scrumul, ci îl admiră tacticos, ca pe un vierme de cenușă care crește necontenit, de la fum la fum. În spatele lui, un alt țigan, mai bătrân, în haine ponosite, stă pe o bordură și mângăie aripile unul cocoș cu picioarele legate.
Miroase a brânză, a zăr vărsat, a pepene galben răscopt, a tutun aromat, a parfum contrafăcut. Dintr-o șaormerie răzbat niște ritmuri arăbești, hipnotice, iar eu, cu o pită sub braț și cu patru cucuruzi într-o pungă, aștept să mă trezesc din visul lui Perhan.
Îmi scot aparatul din  geantă să pozez un graf de pe perete. Doi muncitori care tund vegetația sălbatică cu motocoasele cred că-i voi poza pe ei.
– Vezi că ne bagă ăla la ziar.
– Dă-l în plm…
Mă duc și le cumpăr două Neumarkt reci, la sticlă.
Posted in iosefin, timișoara, perhan, piață, Uncategorized | Leave a comment