10 lucruri despre ”Timișoara – capitală culturală”

Toți turiștii care vin de-acum la Timișoara trebuie să-și facă un upgrade de frunte.

Nu mai există niciun dubiu: Lorin Fortuna e un combatant ezoteric mult mai bun decât Gheorghe Funar.

După ce s-a anunțat orașul câștigător, județele MH și GJ vor rămâne fără populație.

O lecție și pentru bucureșteni: e mai exotic să te urci în palmier decât pe catedră.

Baia Mare a avut primar închis în timpul candidaturii, Timișoara va avea în anul implementării.

Timișorenii vor deveni atât de făloși în ăștia 5 ani, încât arădenii și cărășenii le vor spune ”mitici”.

Promisiune solemnă a primăriei: până în 2021 vor fi introduse semafoare până și în apartamentele timișorenilor.

Nicolae Robu nu se dezminte: a început tratativele pentru o fuziune cu Real Madrid.

Nu se pune problema construirii unui nou stadion: clanul Cârpaci își va amaneta una dintre vile municipalității. Livingul e suficient de mare pentru a fi folosit pe post de gazon. În fiecare turnuleț – câte o lojă oficială.

Suporterii ASU pregătiseră pentru meciul de mâine un banner: ”Susțineți cultura locală, nu clonele din capitala culturală”. Bani irosiți pe spray și pânză.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

INDIENII DIN MEHALA

Un moș vinde vechituri și produse manufacturate în Piața Ocska. Tocmai și-a comandat o ceafă cu muuult mujdei și pare deranjat de întrebarea mea inopinată:
– Cu cât dați figurinele astea de plastic?
– Un leu bucata, răspunde cu gura plină.
Mă vede că scormonesc prin cele două grămăjoare și, spre surprinderea lui, încep să pun de-o parte piesele care îmi plac. Le număr în văzul domniei sale: două-patru-șase-opt-zece-doișpe… Prinzând speranță că poate scăpa de ele dintr-un șut, îmi spune depunând farfuria de plastic pe tejghea:
– Dacă le iei pe toate, ți le dau trei la leu.
– Nu-mi trebuie toate, numai astea cu soldați, cowboy și animale de plastic.
Omul nu se predă ușor.
– Ți le las pe toate la 25 de lei.
Nu e mult, dar n-am ce face cu toate. Roboțeii, transformerii, figurile din desene animate și pokemonii nu mă interesează. Sunt încă soldatul fidel al lui Winnetou, ce naiba. Omul se uită repede în jur, simte că mă pierde, caută o soluție ad-hoc. Își șterge palmele de buzunarul din spate al blugilor și așa unsuroși, întinde mâna după un obiect din extremitatea cealaltă a mesei și mi-l întinde triumfător:
– Uite, dacă le iei pe toate, îți dau și o toporișcă, moca.
Într-adevăr, a reușit să mă surprindă. E un troc demn de pieile roșii, n-am ce să zic. Mă gândesc că-n unele birturi plătești 25 de lei pe două beri, așa că mă hotărâsc să bat palma. Îi dau banii, iau punguța cu figurine și îmi îndes toporișca la brâu. Traversez așa, per pedes, toată Mehala, ca un trapper care se întoarce la cabana sa de lemn cu tolba plină, după o zi norocoasă la vânătoare.
Mergând pe strada Samuil Șagovici, ajung în dreptul bisericii sârbești. Îl văd pe un vecin care iese de la slujba de duminică.
– Zdravo ciko, nu-ți trăbă o toporișcă? îl întreb scoțând-o de la brâu.
Ăsta se uită la mine ca la un ciudat, dar ia totuși obiectul, îl analizează din priviri și, cu o mișcare fulgerătoare, demnă de Old Shatterhand, se întoarce și îl azvârle, înfigând tăișul cu precizia unui glonț în scândura de bătut toaca. Uimit de dexteritatea vecinului, sunt fericit că obiectul a ajuns în mâinile potrivite. E o căpetenie demnă a Fețelor Palide.
Traversez linia lui 4, care desparte două vechi triburi, din Circ și Mehala, aflate pe vremuri într-o permanentă stare de conflict. După câteva decenii de acalmie, astăzi am îngropat definitiv securea războiului.
Ne întoarcem fiecare în propria rezervație, să nu se răcească zupa.
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Trăim în nori de ciocolată…

Profesorul se plimbă încet printre bănci, ca un lup care nu e foarte hotărât la gâtul cărei oițe să sară mai întâi. Toate cele 36 de ovine în uniforme, tunse chilug sau cu codițele împletite, stau cu mâinile la spate și se roagă în sinea lor să nu facă parte din lotul celor interpelați și scoși la tăiat în fața tablei pe care stă scris mare, cu cretă albă: Un tableau noir est un panneau sur lequel on écrit des informations… O reminiscență tenebră a recent încheiatei ore de franceză, la care elevul Ambrus a fost ciufulit și pălmuit pentru că nu a știut să pronunțe corect ”o nazal”.

Acum însă se întâmplă ceva mult mai grav. O simțim în aer, în mersul apăsat al profesorului, în respirația lui sacadată, în firele nevrotice care i se ițesc din nas și urechi, în tăcerea plumburie din jur, în crengile dezgolite ale stejarului de afară, în umbrele diurne care învăluie fațada casei parohiale a bisericii catolice de vizavi, conferindu-i o alură lugubră, inchizitorială.Tocmai am fost informați că mama unei colege a ”fugit” în Austria.
– Numai ticăloșii și trădătorii își părăsesc patria! a tunat dascălul după ce ne-a dat vestea.

Cu toții stăm gravi și speriați în scaunele noastre, de parcă am fi direct responsabili pentru fuga femeii. Doar Ionela, fiica fugarei, zace cu capul pe bancă, ascuns între brațe, plângând.

Încerc să-mi imaginez, pentru o clipă, în ce constă o ”fugă din țară”. Îmi vine foarte greu s-o fac pentru că nu am văzut niciodată cum arată granița, chiar dacă nu sunt nici 100 de km până acolo. Singurele imagini care îmi apar în fața ochilor sunt cele pe care le-am plăsmuit ascultând relatările lui Willy, un prieten de-al tatei, care fusese prins în urmă cu câteva luni. Ei se uitau la meciul Groningen-Partizan Belgrad, în timp ce eu mă jucam sub masă și ascultam teribila istorisire a neamțului care a fost bătut de miliție până la leșin.

Deodată, contrar tuturor așteptărilor și temerilor noastre, profesorul începe să râdă sec. Expresia ochilor și a feței lasă de înțeles că tocmai noi suntem subiectul inopinatei sale  detensionări. Mai face câțiva pași spre tableau noir, îi dă din mers o scatoalcă amicală, peste scăfârlie, unui elev, se așează cu o bucă pe catedră și ne privește scărpinându-și tacticos bărbia:

– Hai să vă întreb ceva cinstit. Iar voi să-mi răspundeți la fel de cinstit. Bine?

Nici un răspuns.

– Ce, vi-e frică de răspunsuri și întrebări cinstite? Păi ce fel de pionieri sunteți voi? Acum sunteți în ciclul doi, nu mai aveți învățători care să vă dădăceasă, trebuie să aveți o atitudine mai fermă, mai cutezătoare. Apropo, aveți abonament la revista ”Cutezătorii”?

Din nou, niciun răspuns.

Aparentul entuziasm al profesorului se risipește instantaneu, făcând loc unor nori întunecați sub sprâncenele sale gargameliene:

– Ce, eu vorbesc cu pereții? Să ridice mâna toți cei care au abonament la ”Cutezătorii”! Acum, imediat! Ha, mâna sus! Sus!

Eu am abonament doar la ”Luminița”, așa că nu mă încumet să fac vreo mișcare. Toate cele 12 mâini din prima bancă rămân jos, ceea ce îmi provoacă oarece fiori. Noi suntem elevii premianți, puși aici tocmai din cauza rezultatelor bune la învățătură. Mi-e frică să mă întorc să văd câți au ridicat mâna în spate. Nici nu e nevoie, pentru că dascălul începe să numere scârbit:

– Unu, doi, trei, patru… cinci. Cinci elevi din… câți sunteți?

Și de această dată, tăcere.

– Cine-i elevul de serviciu?

Se ridică o mână din penultima bancă.

– Ești mut?

– Nu.

– Poftim? N-aud!

– Nu.

– Atunci de ce nu răspunzi când pun o întrebare?

Elevul de serviciu își înfige bărbia în piept și încearcă să-și ascundă privirea, ca un câine speriat și hăituit.

– Câți sunteți în clasă, dobitocule?

– 36.

– Câți? vorbește mai tare, că n-ai pietre în gură.

– 36, spune el ceva mai răstit.

– Frumos, ce să zic! Din 36 de elevi, toți pionieri, doar cinci au abonament la revista ”Cutezătorii”. Restul ce păzesc? Ce citesc? Numele bunicilor de pe case?

De undeva din spate se aude un râs înăbușit. E colegul meu Rada, care nu se poate abține în situații din astea. Mă rog insistent lui Dumnezeu ca măcar de această dată să nu mă infesteze cu hlizeala lui, așa cum a făcut-o în urmă cu două-trei săptâmâni, la înmormântarea lui nenea Sava, când părintelui Milan i-a căzut molitfenicul peste toiagul de la capătul mortului. Noi trebuia să ducem praporii în fața cortegiului funerar, dar până la cimitir am râs de ne-am spart.

Mă uit temător spre revista Kicker Sport, ediția 1983/84, pe care am adus-o la școală ca să mă laud cu posterele. Chiar dacă suntem în noiembrie 1989, pentru mine e cât se poate de actuală. La fel ca și filmele din anii ` 60-` 70, care se dau la noi la cinematograf. Pe copertă e campioana de atunci, VfB Stuttgart. Jucătorii poartă tricouri albe, cu o dungă roșie, peste care scrie Dinkel Acker, probabil o marcă de bere. Gândul că ar putea să mi-o găsească și să mi-o confiște, mă înfioară. Norocul e însă de partea mea, pentru că-și mută atenția spre un alt elev.

– Dragomir! Tu de ce nu citești revista ”Cutezătorii”?

Acesta se ridică brusc în picioare și răspunde scurt și răspicat, aproape militărește, încât nu-mi pot da seama dacă e serios sau glumește:

– Pentru că nu-mi place, să trăiți!

– Dar ce-ți place ție, nefericitule?

– Cărți și reviste cu cowboy și indieni!

Profesorul dă din mână a lehamite, se întoarce cu spatele și scrie pe tablă:

CAUBOI ȘI INDIENI

– Prin urmare, acesta e singurul interes al pionierului român… Cauboi și indieni. Frumos, nu?

– Tovarășe profesor, io mi-s numa pe jumătate român, jumate-s rusnac!

– Serios? Care va să zică – rus cu curu-n sus!

Îl aud pe Rada cum râde tot mai tare, încercând să se ferească de privirea profesorului. Pe lângă el încep să chicotească și alții. Eu mă concentrez asupra mustății lui Guido Buchwald  și mă țin tare pe poziții, cu toate că simt că nu voi mai rezista mult.

– Mă copii, voi ați vrea să mergeți în străinătate?

Răspunsul întârzie și de această dată.

– Hai, curaj. Spuneți cinstit, ați merge în străinătate? Dragomir, spune tu.

– Aș vrea să merg.

– Ce să faci acolo?

– Să mănânc bomboane și ciocolată!

Dascălul îl privește dezgustat și spune batjocoritor, adresându-se nouă, celorlalți:

– I-auziți, clasa… De ce vrea să meargă el în străinătate, să mănânce bomboane și ciocolată! De parcă la noi n-ar fi!

– Păi nu prea îs!

– Cum nu îs, dobitocule? Îi plină alimentara de ciocolăți și bomboane, tună tovarășul, căutând din priviri un sprijin din partea noastră.

– Alea nu-s bune, uitați, mi-am rupt un dinte după ce am mușcat ieri dintr-o turtă dulce, spune Dragomir, introducându-și un deget în gură și dezvelindu-și pianul.

Enervat, profesorul îi face semn să stea jos. Ia o bucată de cretă în mână și scrie din nou pe tablă:

BOMBOANE ȘI CIOCOLATĂ

– Deci asta e problema, pentru atâta lucru ar fi dispus un elev, pe deasupra și pionier, să-și trădeze țara. Asta în timp ce învață la istorie despre eroismul înaintașilor săi.

Îl aud pe Rada șoptindu-i colegului de bancă: ”Horia, Cloța și Crișan”. Ei se prăpădesc în spate, iar eu simt cum îmi dă târcoale o salvă inevitabilă de râs.

Pedagogul se adresează din nou clasei:

– Și voi, restul, ați vrea să mergeți și voi în străinătate?

Deodată, se aude un behăit teribil din fundul clasei. Rada, imitând un berbec, spune zgomotos: dha-ha-ha-dha-ha.

Toată clasa izbucnește într-un râs incontrolabil, haotic, de nestăvilit. Se râde tot mai tare, tot mai năprasnic, tot mai curativ. Profesorul izbește scârbit cu creta de tablă, își ia catalogul și pleacă trântind ușa cu putere.

Din corpul de vizavi al școlii ies elevii care merg la probe la cor. Se pregătesc pentru serbarea de sfârșit de trimestru. Repetă un refren care spune că ”am vrea ca toți copiii lumii să fie fericiți ca noi”, dar, pentru prima dată, cântecul ”Trăim în nori de ciocolată” nu se mai aude din cauza râsetelor isterice ale celor din a V-a B.

Mă uit la Ionela. Pentru prima dată, râde și ea.

 

 

 

Posted in Uncategorized | 3 Comments

ALE TINEREȚII INJECTOARE VIRILE…

În adolescență am avut oroare de câteva tipuri de discuții: despre mașini, jocuri pe calculator, experiențele din armată și de la examenul auto. Când începea unul s-o ia pe ulei cu din astea, mă uitam cât mai am din bere, să știu cât de repede să mă tirez de la masă. N-aveam mașină, n-aveam motor, n-aveam comp, iar în armată nu m-au mai chemat, chiar dacă inițial am fost declarat apt la recrutarea de pe Mioriței, în 1997.

Mai târziu aveam să constat că există un adevărat erotism al evocării experiențelor legate de mecanica auto. Se poate dezbate la nesfârșit despre dimensiunea vulvară a pinionului vibrochen, despre fecunditatea balastului xenon, despre zonele erogene ale bobinei de inducție, despre utilitatea sado-maso a planetarei, a chederelor și barelor de torsiune, despre înrudirea dintre jiglere și bilele de rulment folosite de pușcăriași la depănușarea scârbavnicilor știuleți din dotare, despre omonimia cardanului, despre magnetismul haioanelor botoxate, despre virilitatea intrinsecă a injectoarelor și despre frivolitatea efemeră a caroseriilor. Ca să nu mai spunem că procentul de mecanici, instalatori și frigotehniști din filmele ”eroice” este de-a dreptul iliescian față de cel al profesorilor universitari, poeților, programatorilor, gamerilor sau colecționarilor de viniluri.

Jocurile pe calculator nu m-au ”prins” niciodată, dar dacă mi-ar fi spus cineva că tot ceea ce aveam să fac în viață va fi legat de laptop și internet, cred că aș fi intrat într-o profundă depresie juvenilă. Disprețul pe care îl nutream față de puștanii care se lăbăreau, la propriul și la figurat, în primele cluburi de net din oraș, față de maniacii care își instalau un joc și nu ieșeau cu săptămânile din casă, față de obsedații care otrăveau orice discuție veselă și relaxată de pe o terasă cu experiențele lor căcăcioase din lumea virtuală, a devenit o parte integrantă a ființei mele, care, volens-nolens, s-a transferat într-o bună măsură în mediul online. ”Sarcastic existence”…

Oricât de mult a încercat bunicul meu, care a ieșit la pensie cu gradul de colonel, să mă îndrume spre uniformă, armata, cu excepția celei profesioniste, nu mi s-a părut altceva decât o pierdere de timp, o experiență din care nu înveți chiar nimic, un exercițiu absolut inutil de penitență fizică și intelectuală. Cum să-ți placă să stai un an de zile la cheremul unor semianalfabeți, care vor ”să te facă om” ordonându-ți să accepți o ierarhie cretină? Cu toate astea, în primăvara anului 1999, privind bombardarea Serbiei și asistând la o propagandă apocaliptică împotriva sârbilor, îmi doream din tot sufletul să pot participa, în orice fel, la stoparea aviației NATO care lovea poduri, fabrici, sedii de televiziuni, coloane de refugiați, ținte civile… Atunci mi-am dat seama că neputința în fața nedreptății este unul din cele mai umilitoare sentimente pe care le poate trăi un om. Pentru prima dată în viață îmi doream cu înflăcărare să port o uniformă, o armă, să pornesc într-o contraofensivă nemiloasă și nimicitoare, să-i fac să plătească însutit pentru fiecare bombă, pentru fiecare schijă, pentru fiecare minciună. Mă transformasem, fără să-mi dau seama, într-un produs perfect al civilizației.

În 2007 mi-am luat carnetul de conducere. Nu aș fi făcut-o probabil niciodată dacă nu aș fi fost forțat de împrejurări. Mai are rost să vă spun de câte ori m-am trezit rememorând și povestind amicilor experiențele de la examenele de conducere?

PS: fuck Spinoza.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

REMORCA SQUAD

Primul gând care mi-a venit în momentul hotărârii peluzarilor de a susține echipa de amatori SS Poli din divizia județeană, a fost legat de bucolicele deplasări ce urmau să vină.

Mi-era un dor teribil de era huliganismului juvenil petrecut alături de echipa Steaua Roșie Variaș în anii `80, de deplasările cu bodroanca muncitorilor petroliști de pe drumul Șandrei, de mirosul sferturilor de răchie cu care era burdușit orice buzunar respectabil al pensionarilor microbiști, de “crucea” cu șpiluri de cărți ungurești, tocite și lipicioase, de încurajarea gălăgioasă a echipei favorite, de înjurăturile țăranilor și tractoriștilor în salopete, de “blagoslovirea” arbitrilor și de faiturile cu jucătorii sau fanii adverși.

Din motive care au fost discutate și răsdiscutate, suporterii din peluza timișoreană (și nu numai ei) au decis să reînvie spiritul acelor vremuri. Încă din momentul tragerii la sorți m-am gândit cu jind la geografia bahică și la redescoperirea Banatului rural. Prima deplasare – Margina. Între timp această echipă s-a retras, cedând locul celor de la Leucușești. Who the fuck is Leucușești?! Nu am auzit în viața mea de acest sat, ca dealtfel nimeni din gașca noastră (mai puțin Milaneze, care are bunici la Bethausen). Cu atât mai bine! Recunosc, am numărat zilele până la acest meci. Duminică m-am trezit la 6,50 pentru a mă pregăti cum se cuvine pentru această călătorie inițiatică de pomină. Orice început se vrea fecund, vorba lui Blaga. Lucian, nu Vasile.

Un pensionar, penelist fanatic, mă ia dimineața la rost la Mozzart că nu vrem să susținem ACS Poli în meciul cu UTA. Nu respectăm munca domnului primar, cică. Îi iau o bere să se răcorească și facem pariu că nu bate Steaua la Vaslui. “AC Recaș nu e Poli și la muie lui Căcărău”, îi spun la plecare. “Sănătace și ție, fută-te Băsescu și Orza, că nu ai fost la vot”. Rad și eu un pelincovaț și mă ușchesc la Real să iau o pungă frigorifică, să evit blestemul berilor calde și al magazinelor sătești unde nu au altceva în afară de Noroc și Burger. Cumpăr o pungă de gheață și bag vreo zece orzoaice la rece. Timpul se scurge, așa că o luăm spre Pădurea Verde, unde se strâng suporterii, la ieșirea spre Lugoj. Acolo, toată lumea bună, mai puțin Bâzu și Rotiță. Trebuie să-i readucem în circuit. Neapărat.

Prima problemă – șoferul, care credea că se merge doar până la Coșteiu, nu vrea să plece. Silberzahn duce o muncă asiduă de convingere în stilu-i caracteristic, dar până nu vede banu nenea nu vrea să apese pe pedală. Ce să-i facem, plusăm ca să putem porni. Autocarul,  o saună pe roți, o ia la vale, urmat de coloana infinitului violet.

Desfacem primele beri, băgăm cd-ul cu Civico 88 și dăm gazeu. “Sveglia ragazzo, vieni insieme a noi, molla le canne e fatti un po’ di oi!” Urmează Cock Sparrer, Screwdriver, Motorhead, Dropkick Murhpys, iar berile dispar în mod miraculos pe căile nebănuite ale pâlniilor de argint.

Prima escală – Chizătău, unde facem joncțiunea cu altă mașină a Drojdierilor însetați, care scriau cu mare spor cereri cu dop la un birtuț riveran. Scoatem din portbagaj benerul cu “Drojdierii din Banat, spaima crâșmelor din sat”. Un moș cu undița se identifică cu mesajul și se bagă la pozat. Zice că îl cheamă nenea Lazăr, că stă la numărul 167 și că musai să-i trimit poza. Mâine o pun la poștă.

Pe lângă noi trece alaiul, ne claxonăm, ne facem cu mâna, ne dăm dume din mers. Evident, ultimii fiind, la Coșteiu ratăm curba spre Balinț, dar ne revenim repede. Oprim și la Balinț, unde era ceva târg în mijlocul satului. Oamenii se uită la noi cam nedumeriți, iar un nenea pare dezamăgit că nu suntem din partidul lui Dan Diaconescu. “Și ăia-s violeți, ce pula mea!”, mormâi moșul îndepărtându-se nesatisfăcut.

Mai trecem prin niște localități de care nu am auzit niciodată, pentru ca într-un final să ajungem la Leucușești, acest Oz polist al unei zile de toride de august. Niște băieți s-au dezbrăcat și fac baie într-un răuleț. Vedem și stadionul. De la distanță poți să juri că seamănă cu Allianz Arena, dar când te apropii începi să distingi inegalabila pecete a originalității locale. Suntem întămpinați de un zvon descurajant: în sat există un singur magazin. Ne îndreptăm repede spre locul deja asediat de ai noștri. Vânzătoarea vinde în câteva ore cât într-o lună. Mă uit repede spre frigider și răsuflu ușurat: câteva sticle de Staropramen au supraviețuit primului asalt, așa că le iau într-un prizonierat provizoriu, cu eroismul dorobanților de la Plevna.

Ne punem cârpele pe gard, ne tăiem pe degete cu sârmă, ne julim genunchii, sărim peste șanțul săpat strategic lângă inexistentul sector al oaspeților și începem să cântăm. Cineva vede o remorcă parcată lângă o casă. Profităm de ospitalitatea celor trei bătrâni care o ocupau, și ne alăturăm lor. “Remorca squad” sare și cântă, epuizând tot repertoriul drojdieresc și cvucsist. Poli conduce, dar gazonul, comandat special din Olanda, cu tot cu mușuroaiele de hârciogi incorporate, le joacă feste alor noștri. Avem emoții chiar și la 4:1, dar intrarea lui Floca ne aduce liniștea sufletească cuvenită. “Overmars din Banat”, ar fi titrat GSP dacă ar fi scris cronica meciului.

Niște țărani de la oraș aruncă sticle și pungi pe jos și dau dume de șmecheri de căcat sătenilor. Totuși, o cantitate neglijabilă (și corijabilă fizic). Meciul se termină, echipa vine la gardul de fier (sic) și cântă Horto Magiko împreună cu galeria. Ne reîncărcăm plasa frigorifică și plecăm spre Timișoara. La “Yugoslavia” lui Hara și Chici mai radem niște bere “Nikšićko” și ne povestim uluiți că tocmai am venit din una dintre cele mai deplasări ever.

Pentru noi fotbalul lui Mircea Sandu și Mitică Dragomir nu mai reprezintă nimic. Unii nu înțeleg acest lucru și ne cred fraieri, aventurieri sau luzări. Sau golani, bețivani și drogați, cum ne-a numit Marian Iancu. Așa să fie.

Sănătace și ne vedem la Balinț, tot pe același traseu.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

NECURATA CINCIME

Citind pe sărite dezbaterile teologice foarte aprinse ale unor prieteni virtuali, mi-am adus aminte de zorii anilor 90, când tocmai descopeream aromele atât de îmbietoare ale tuturor putreziciunilor frumos ambalate de dincolo de cortină.
Aparatele de poker, cărora li se spune astăzi foarte submanelistic ”păcănele” (un termen pe care nu îl voi însuși niciodată, la fel ca ”bairam”, ”caterincă” și altele de genul ăsta), reprezentau anticamera tuturor iluziilor găunoase ale unor puștani a căror principală preocupare era să fenteze niște softuri sau măcar agilitatea chelnerițelor care umblau cu mănunchiul de cheițe în buzunarul de la spate al blugilor.
Știam aproape toate localurile cu aparate: Flora, Sinaia, Stop, Black Bar… Mică-mare, mică-mare, mică mare. Evident, visul fiecărui jucător era să prindă cinci bucăți, cee ce la un bet minim, de 5 impulsuri, însemna cam două pachete de Marlboro, o ladă de bere, o sticlă de Napoleon sau Stalinskaya, o Coca-Cola la litru, la sticlă de sticlă, vreo zece fise de biliard, doi hamburgheri la Hamburger Plus și eventual o pizza la 3+1 în Maria.
De fiecare dată când prindeai careu sau chiar tri bucăți, sperai să mai intre una și jokerul zâmbăreț, dar asta nu se prea întâmpa. ”Necurata cincime”, așa îi spuneam în sleng careului urmat de joker.
Într-un an am ținut un chef la garajul unui prieten din Variaș. Am fiert cremvurști într-o oală imensă și am băut Clasic la sticlă, după care ne-am dus la Înviere la biserica sârbească de vizavi. În timp ce stăteam ascunși după prapori așteptând să înceapă procesiunea de ocolire a sfântului lăcaș, în biserică a intrat val-vârtej Milan Budak și a strigat:
– Băăăăi, a prins Amos cinci bucăți la birt la Paia!
Cred că de atunci am început să cred în minuni.

Posted in Uncategorized | 2 Comments

PARCUL DIN DACIA

E o dimineață suficient de întunecată de august, numai potrivită pentru o plimbare prin Twin Peaksul dintre blocurile Daciei.

Doamna Ela, o femeie între două vârste, bine întreținută din punct de vedere fizic, îmbrăcată într-o ținută estivală, elegantă și ușoară, cu sandale de pânză în picioare și o pălărie magenta cu boruri largi pe cap, stă pe cea mai ferită bancă din parc și pare captivată de magia romanului unui scriitor sud-american. În fața ei, ”puțîn în șrec”, stau doi pensionari mucaliți, Doru Șoric și Mișu Țipiripi, după cum li se spune la casele de pariuri din zonă, unde își petrec veacul, sorbind-o din priviri și văzând în erogena etalare a personalității ei doar ciolanul afumat dintr-un cazan cu fasole. Mănâncă pufuleți și din scurtul schimb de priviri dintre ei se poate deduce că nu au nevoie de nicio vorbuliță pentru a formula fireasca întrebare: ”Asta chiar caută niște sensuri profunde ale vieții sau doar duce lipsă de pulă?” La un moment dat se ridică resemnați și își continuă plimbarea de rutină spre fântână, conștienți că nu i-ar putea oferi femeii nici una, nici alta.

Jozsi bețivanul și-a vomitat lăcomia pe trotuarul din fața școlii generale nr. 18. Spre disperarea stăpânelor de mâțe și a pensionarilor care au ieșit cu nepoții la plimbare, pisicile (deloc aristocrate) și porumbeii sălbăticiți ai păcii dau nemaidecât iama în resturile regurgitate de vagabondul neînfrânat. La slujba de mâine de la biserica din zonă, popa Puiu le va vorbi enoriașilor despre smerenie și combaterea lăcomiei pântecului, după care va băga cheia în contactul limuzinei sale negre, al cărei motor diesel nu merge cu ulei Castrol, ci cu însuși lacrima hiacintă a Maicii Domnului.

Adi și Kuki sunt doi elevi premianți de la un liceu considerat de elită al orașului, tocmai reîntorși din vacanța de pe litoralul grecesc. Primul poartă un tricou pe care scrie ”Mândru că sunt român”, iar celălalt cu Rage Against the Machine. Și-au legat biciclete de un rastel și se ascund într-un gang dintre blocuri poștind o ”legală”. Într-un sfert de oră vor face zombificați turul cartierului, rupându-li-se că marxistul Zack de la Rocha are o avere de 25 de milioane de dolari și că țara asta nu are niciun motiv să se mândrească cu ei. Mândria a devenit un clișeu olimpic.

În zona băncilor acoperite se joacă table în draci. Lui Remus, zis și ”Getafe”, îi trebuie neapărat 2:1 pentru a rămâne în joc. Are două piese scoase și numai combinația asta de numere, din totalul de 21 posibile, îl poate ajuta. Își împreunează palmele deasupra capului și agită zarurile în vâltoarea propriului Rubicon. I se spune așa după ce i-a mințit pe toți din zonă că pleacă în Spania. Ghinionul său e că un cunoscut l-a văzut săpând șanțuri în Mehala. Nu de mult a ieșit de la pușcărie, unde a ajuns pentru niște furturi mărunte. Când îl întreabă lumea ”unde ai fost, bă, Remus, în ultimele trei luni?”, el răspunde invariabil, zâmbind amar: ”la Getafe”.

Distanța dintre blestem și binecuvântare e mai mică decât cea dintre călătoria spre Macondo a doamnei Ela și borâtura lui Jozsi, decât cea dintre parabola zarului lui Getafe și pufuleții lui Doru Șoric sau decât cea dintre țigara psihoactivă a lui Kuki și cădelnița halucinogenă a lui popa Puiu.

Binele și răul vibrează împreună, ca într-un tango celest al stringurilor Supersimetriei. În a câta dimensiune vor hoinări pentru o jumătate de oră premianții ce vor să evadeze din realitatea care nu-i satisface? Îl va ajuta oare gravitația norocului pe Getafe să dea 2:1? Își va găsi oare doamna Ela bărbatul mult visat sau va alege să rămână veșnic fericită în bucolica-i tristețe?

O văd în depărtare pe bunica ducând niște pachete spre containerul de haine de pe Gheorghe Lazăr. Îmi face cu mâna să trec strada. Într-una din plase observ vechea mea ciupilică de vară cu Partizan Belgrad, pe care am crezut-o pierdută de mult. O scot și i-o pun cu mândrie pe cap fiului meu, care doarme în marsupiu. Arată ca aghiotantul Schultz din desenele animate cu Duffy Duck. Unul din cadourile importante pe care i le pot face în viață e să nu-l împovărez cu propriile mele iluzii. Voi rezista oare acestei tenebroase ispite?

Ne reîntoarceam acasă prin același parc. Mă încearcă un sentiment ciudat. The people are not what they seem. În apropierea pieței, un adolescent într-o haină neagră, cu alură de magician, vinde vată de zahăr. Lângă el, ca niște planete haotice, lubenițele se încalecă reciproc într-un țarc improvizat. Îmi vine să merg să-i spun:

-Bună ziua domnule Lynch, dați-mi una de 11 kile…

 

 

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment