Tata

Tata nu se trezește cu adevărat până nu-și aprinde o țigară. Îl aud cum pipăie cu palma mâinii drepte micuța etajeră de lemn ce desparte patul de perete. Acolo își ține teancul de reviste Rebus, programul tv, pixurile, scrumiera, pachetul de țigări și bricheta. Își scoate cu dexteritate o dudă, o duce la gură, o aprinde, trage două-trei fumuri, după care deschide anevoios ochii. Până merge să se barbierească la baie mai fumează cel puțin două. Se rade cu țigara-n colțul gurii, fumul îi pișcă ochii, dar nu renunță la ea. Se strâmbă, se schimonosește, pufăie, aruncă spumă în chiuvetă, își freacă fața cu spirt și bea o gură de cafea. Își mai aprinde o țigară, deschide poarta, intră în Opelul lui din `78 cu bordul prăfuit și scrumiera burdușită de mucuri, bagă cheia în contact și iese la stradš uitându-se în oglinda retrovizoare cu țigara-n gură.
Tata e în general tăcut, flegmatic și sceptic până în măduva oaselor. A fost o singură dată la mine la școală, să-mi aducă niște bani. Prin clasa a X-a sau a XI-a mi-a zis doar atât: ”No, sper că știi tu ce faci!” Cam ăsta a fost sfatul lui legat de viitorul meu.
Nu se bagă în viața mea dar mă urmărește, în felul lui, de la distanță. Când dau de oameni lingușitori, prefăcuți, expansivi și hrăpăreți, care încearcă ”să mă combine” cu tot felul de dume, mă gândesc inevitabil la posibila reacție a lui tata. Parcă-l și văd, îi scanează cu o privire de pistolar taciturn și scoate doar un sunet discret, dar mai dezabrobator decât orice jignire sau negare, ceva de genul: „ț-ț-ț”. Cine îl cunoaște știe că asta înseamnă un fel de ”fuck off”.
Tata e un om al esențelor, al sintezelor și antagonismelor Banatului rural, al alcoolurilor tari, care te îndârjesc și te doboară deopotrivă. Locurile în care se simte cel mai bine sunt garajul lui bata Dragan și grajdul lui Rada, unde se bea vin direct din damigeană și se joacă poker într-un fum pe care îl poți tăia cu briceagul. Chiar dacă nu a fost niciodată gras sau măncâu, despre orice mâncare care nu conține carne spune că e ”de căcat”. La fel despre orice mașină non-germană sau despre poeții contemporani cu care a fost obligat să-și bată capul la școală. A picat bacul din cauza biologiei fiindcă nu s-a trezit la timp să meargă la examen. Oricum, îi mai mult câinii, caii, acordeoanele și vinul, școala e doar ”o cușcă de iepuri”. Pe Jar, ciobănescul nostru german, îl cheamă de multe ori în cameră chiar dacă are labele pline de noroi, iar cu celălalt maidanez, Patrocle, pe care l-a găsit la lucru când era cățel, doarme în pat.
Bătrânul e un învins clasic al sistemului. Chiar dacă l-a înjurat pe ascuns toată viața pe Ceașcă și era să fie săltat de miliție după ce a sărit o dată la primarul Rankov, nu s-a putut adapta noilor vremuri ale hoției generale de după Revoluție. L-au disponibilizat și i-au dat de știre că nu mai e nevoie de el. Societatea a luat-o în altă direcție, iar dintr-un avion care pierde înălțime se aruncă bagajele inutile. Încearcă să-și domolească demonii cu alcool, dar în loc să dispară, aceștia se înmulțesc necontenit.
De când s-a îmbolnăvit și a ajuns la spital se ascunde de mine când fumează, de parcă eu aș fi tatăl lui. Știe că nu mai are nicio autoritate asupra mea, știe că nu mai cred că poate degaja mingea de fotbal până la cer și că nu-i cel mai tare om din lume la bătaie. Nu-i place să-l văd vulnerabil, terminat, stins ca o țigară. Îl întreb dacă nu s-a speriat de diagnosticul care i s-a pus. ”S-au speriat doctorii când au văzut ce am”, îmi răspunde cu un calm aproape morbid. Ăsta este el, pur și simplu nu se teme de moarte, de lipsa veșniciei, de neant, de perspectiva anihilării ființiale. Nu e un om credincios, singura dată când l-am văzut intrând în biserică a fost după moartea părintelui Milan.
Nu pot să scriu tot ce aș vrea despre tata. Mă simt stingher știind că m-ar privi cu maximă neîncredere sub sprâncenele lui negre, fără să-mi zică nimic. Nu degeaba i se spune ”Mrki” (un fel de ”Întunecatul”).
Azi se împlinesc deja 12 ani de când a murit. N-am putut să plâng la înmormântare, mi-era cumva jenă. Nu atât de lume, cât de el, de stafia (ne)împăcată din coșciug. Nu l-am auzit să se tânguie niciodată. A tăcut și a înghițit foc până s-a prefăcut în scrum. Nu mi-a ținut predici părintești sau morală de trei parale. Țin minte că după Revoluție mi-a interzis să merg la Căminul Cultural, unde veniseră ajutoare din Germania. Toți au dat năvală, iar eu, copil fiind, eram pofticios, mai ales că-i vedem pe alții cum cară de acolo tot felul de pachete cu haine, alimente și dulciuri. El m-a luat de braț, m-a smucit și m-a întrebat:
– Ai cu ce să te îmbraci și să te încalți acasă?
– Da.
– Ai ce să mânănci acasă?
– Da.
– Atunci marș acasă! Noi nu suntem pomanagii.
Pe moment am fost revoltat, dar n-am avut curaj să protestez. Scriind, îmi vin în minte multe episoade anecdotice legate de tata, dar nu vreau să întind coarda. Una din ultimele chestii pe care mi le-a spus a sunat cam așa (tradus aproximativ din sârbește):
– Încearcă să nu fi un om de căcat în viață. Asta mi-a zis și tata pe vremuri, dar eu am făcut, totuși, destule căcaturi.
Cred că e una dintre cele mai folositoare povețe pe care puteam să le primesc pe linie paternă. Poate că n-a fost cel mai exemplar om în sensul clasic al termenului, dar sunt sigur că am avut un tată care, în felul lui, m-a iubit enorm. N-a fost nevoie să mi-o arate la modul patetic, am simțit-o mereu. Și am primit de la el un sfat pe care încerc, pe cât posibil, să mi-l însușesc și, sub o formă îmbunătățită, să-l transmit mai departe.
Viața e galopul unui lipițan, nu o cușcă de iepuri.

Advertisements
Posted in Uncategorized | 1 Comment

SFÂNTUL CASEI

Mama a fost fiica unui partizan decorat în război, erou al poporului

care a înlocuit icoana sfântului Gheorghe din camera de goști

cu tabloul lui Tito – o zeitate locală supremă

alături de Jimmy Hendrix și John Lennon.

Adolescentă fiind călătoarea și își imagina tot feluri de chestii

scria scrisori celebrităților, mergea la concerte rock

credea în hippie-socialism, în iugoslavizarea lumii și în exportul de fericire

își tapeta camera cu postere, cânta la chitară prin parcurile orașului

și îi iubea deopotrivă pe americani și pe ruși

din cauza lui Hemingway și a lui Șolohov.

După facultate s-a angajat ca inginer la fabrica Petrohemija

și era tare mândră de realizările din planul muncii.

Când a început războiul obișnuia să spună

că victoria fascismului nu poate fi decât temporară, ca în anii `40,

că binele va triumfa până la urmă

și că steagul cu steaua roșie va flutura din nou semeț

deasupra celor șase republici înfrățite întru istorie și sânge.

În timpul embargoului și sancțiunilor economice

pleca la cinci dimineața să cumpere pâine pe bonuri

cu tenacitatea și dexteritatea unui vânător de jaguari

inventa tot felul de surogate pentru cafea

și în drum spre serviciu mânca mere necoapte direct din pom.

Orașul nostru era cel mai poluat din țară

dar mama era fericită că fabrica la care lucra

era singura care nu făcuse disponibilizări

așa cum îi stă bine ultimei redute a socialismului autogestionar.

Pe 4 aprilie 1999 aviația NATO a bombardat fabrica Petrohemija

doi muncitori din schimbul trei au ars de vii

iar alți patru au ajuns la spital în stare foarte gravă

mama se ducea la 7.30 la lucru cu mașina

dar afară era atât de întuneric încât nu se vedea nimic

ea a aprins farurile și a mers – vitează, conștincioasă și ridicolă – mai departe prin fum

ca sfântul Gheorghe din icoana bunicului

pregătită să răpună balaurul invizibil ce scuipă foc.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

HORA BĂNĂȚANĂ

Când eram în clasa a V-a, profesoara de limba sârbă, doamna Stokic, ne-a adunat să ne pregătim pentru serbarea de sfârșit de trimestru. Clasa noastră trebuia să se prezinte cu un scurt colaj de dansuri populare, începând cu ”banaćansko kolo¨(”hora bănățeană”). Degeaba am încercat să-i explic că nu mă pricep, că sunt afon, că n-am simțul ritmului, că am două picioare stângi, că mie îmi plac mai mult Bora Djordjević și Džoni Štulić… Eram fix nu știu câte perechi și nu puteam face notă discordantă, punct.
Cum să-i spun că am fobie de ridicol? Mie îmi era târșă să merg în timpul orelor în altă clasă să cer cretă, darămite să dansez pe scenă în fața unei săli pline de părinți, bunici, colegi și profesori, toți zâmbăreți și puși pe cârcoteală. Eram terminat, ce mai.
Mersul la repetiții mi-a consolidat starea de paranoia în loc s-o risipească. Dansam groaznic, eram cel mai pur antitalent din clasă și, probabil, din întreaga școală. Ziua spectacolului se apropia, entuziasmul profesoarei, al colegilor și al familiei era în clocot, doar eu, sărmanul, îmi doream să fiu într-o pirogă, pe un braț ascuns al Amazonului, înconjurat de anaconde, jaguari, pirane, șopârle și maimuțe urlătoare. Aș fi fost în stare să alerg până la Periam Port și înapoi, numai să fiu lăsat în pace.
A venit, inevitabil, ziua fatidică. La auzul primelor acorduri ale unui acordeon ascuns în culise m-am trezit țopâind în fața unei asistențe cu priviri canibalice. Nu puteam să mă uit decât în cele mai adânci abisuri ale scenei prăfuite, de lemn. Nicăieri nu m-am simțit mai stingher și mai neajutorat decât în acea horă.
Unul dintre inchizitorii din public era și ilustra mea străbunică, baba Bojka. Nevăzând foarte bine, a întrebat-o pe maică-mea, care stătea lângă ea:
– Al cui e ăla mic, care habar n-are?
Mama n-a avut niciun dubiu să-i confirme la ureche:
– Al nostru.
Posted in Uncategorized | Leave a comment

NOPȚILE ÎN BIRTURI EU MI LE PETREC

În spațiul de la etaj al fostei Cooperative, în care pe vremuri funcționa croitoria, s-a deschis la mijlocul anilor 90 discoteca sătească, unde tinerii veneau să joace biliard, să bea, să danseze și să încerce să găsească ceva de ”guzicit”, după cum obișnuiau să spună într-un slang local sârbo-român.
După o noapte de Înviere, un grup de havări care se bucurau de privilegiul de a fi mai apropiați de DJ și patronat, au hotărât să facă tocmai acolo un chef cu mici și bere, cum îi stă bine balcanicului world wide.
Muzica disco era dată blană, jucătorii de biliard care se pricepeau la geometria mantelor își frecau tacurile cu cretă, pokeriștii rupeau morile cu mică-mare, în timp ce clienții începeau să umple incinta și să-și caute locurile strategice.
Micii se făceau într-o încăpere din spate, dar fumul îmbietor a umplut deîndată întreaga discotecă. Prvilegiul de a mânca le revenea însă doar celor aleși. Și ce bine era să stai la masa șmecherilor, scrutându-i cu nedisimulată superioritate pe pălmașii care poșteau câte un Monte Carlo și săreau de pe un picior pe altul pe ”Coco Jumbo”!
– Bă, îi omorâm pe ăștia cu mirosul, zice DJ-ul dându-și pentru o clipă căștile jos. Sar ăștia pe noi, jur, ca lupii, uită-te cum își belesc buteliile!
Când au ajuns pe masă oalele pline cu mititei, oamenii au început să-i înhațe cu mâna. Pită și muștar era la discreție. Din boxe se auzeau primele acorduri ale megahitului ”Casablanca”, fetele înțolite pentru ieșit în sat țopăiau și se unduiau pe ritmurile muzicii, puberii țapeni de la atâta rom ieftin le urmăreau cu jind de pe margine, în timp ce la masa din dreapta barului se clefăia, se râdea, se râgâia și se desfăcea sticlă după sticlă.
– Au, mamă, după micii ăștia îs în stare să beau două lăzi de bere, a strigat entuziasmat unul dintre meseni, după care s-a dus să invite la dans o fată pe care pusese ochii. ”Oh, dir-di-di, Casablanca”, fredona în timp ce înghițea rămășițele celui de-al zecelea negru mititel.
Spre spartul chefului DJ-ul a început să pună muzică mai veselă, lăutărească. Ultimii mohicani au părăsit localul după ora închiderii ținându-se de umeri și cântând: ”Nopțile în birturi eu mi le petrec”, și fiindcă nu știau continuarea refrenului, unul a adăugat din burtă: ”Și acasă ziua dorm ca un boschet”. Soluția a fost acceptată și preluată repede și de ceilalți, care, la propunerea cuiva s-au hotărât să meargă să vadă dacă mai e deschis vreun birt în sat, prin ulița întâia sau prin ulicioarele înainte de țigănie, unde se putea juca 66, table și bambilici la orice oră.
Dimineața i-a surprins pe care încotro. Unul pe o bancă, al doilea pe scările unei case, al treilea în șanț, al patrulea cu capul pe masă, al cincelea cu botul pe jgheabul din care beau apă puii, lăsat în stradă de o babă.
După mai bine de două decenii m-am gândit să caut pe net melodia ”Nopțile în birturi eu mi le petrec”, dar se pare că nu există. A rămas în undergroundul tradiției orale, risipită printre vechile casete din garaj, printre crengile plopilor de la SMT, printre rastelele contorsionate, scrumierele sparte, loviturile de biliard ratate și fumul micilor din noaptea de Înviere.
Goagălul mi-a sugerat însă o altă piesă, cântată de un anume Bogdănel Arabu, mult mai nouă, al cărei refren sună cam așa: ”Beau orice și mă fac cui, beau și apa de la pui”.
Orice asemănare cu realitatea este, evident, întâmplătoare.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

DEFFORMATORII DE OPINIE

Sună telefonul, văd număr de Serbia.
– Halo?
– Halo, salut, sînt Bandi, basistul trupei Pero Defformero, am numărul tău de la organizatorul Câta Festivalului. Acum am trecut granița, poți să ne aștepți la Petromul de la intrarea în Șag?
– Da, în cât timp?
– 45 de minute e ok?
– Acum plec de acasă, ne vedem acolo.
În mai puțin de-o oră apare un microbuz din care se aude muzica trupei Ritam Nereda. Urc și le arăt pe unde trebuie s-o ia spre festival. Izlazul de la Șag e cam enduro, dar anticipația savurării unei beri reci înlătură orice urmă de suspiciune. Primele laude pentru Timișoreana nepasteurizată.
– Au ceva de mâncare pe aici? Sîntem lihniți de foame.
– Au tot ce vrei, nu-i stres.
Băiatul care gătește întreabă dacă au vreo preferință sau dacă nu consumă carne.
– Ăștia-s din Serbia, sigur nu-s vegetarieni, spune organizatorul. Merge o fasole cu ciolan?
U-hu-hu, cum să nu.
Oala cu păsulă e pusă pe masă, mâncați cât vreți.
– Din asta aș putea să bag în mine până explodez, zice chitaristul.
Tobarul îl întreabă pe solist:
– Ai început să transpiri?
– Nu.
– Atunci înseamnă că n-ai mâncat destul. Mai bagă. Când ajungi la fund e mai iute, s-a depus piperul. E haos fasolea asta.
Se simte miros de clătite.
– Putem să primim și din alea?
– Cred că da.
În câteva minute vine o farfurie de scoverzi cu Eurocrem, biscuiți și banane. Sunetistul e în al nouălea cer.
– Îmi vine să le trag pe nas, atâta-s de bune. Tipii de aici chiar nu fac economie de material. Nu știu cum o să cântați voi după asta.
Mergem până la Timiș. Tobarul nu rezistă, se dezbracă și sare în apă.
– Ăsta e unul dintre cele mai relaxate festivaluri la care am fost vreodată. Chiar și jandarmii par de treabă, zice chitaristul Saša.
După proba de sunet se duc să se schimbe în backstage. Mai bem o bere, îmi povestesc despre experiențele din turnee și concerte. Într-un sat din Serbia nu existau toalete nici pentru trupe, darămite pentru public. I-a dus organizatorul vreo jumătate de kilometru până la wc-ul dintr-o sală apropiată. Eu le zic despre Petronel Parizer, Florin Maimuță, Sandu Ciorbă și alți artiști pe care ar fi încântați să-i asculte și să-i vadă.
– Oamenii din Timișoara știu ce groznicături cântăm noi? mă întreabă basistul.
– Nu mulți, dar există câțiva fani.
– Am mai fost o singură dată în România, la Craiova, dar lumea n-a prea percutat la dumele noastre.
– Cred că aici va fi puțin altfel. Timișoara e mai aproape de Serbia, și geografic și cultural.
Le arăt o filmare cu o limuzină super luxoasă în care se învârte un purcel la proțap.
– Asta trebuie să folosim într-un clip. Dar acum mă duc să mă echipez, zice vocalistul Biške.
Afară s-a întunecat deja, iar publicul așteaptă cu nerăbdare să-i vadă pe ciudații din Novi Sad. Mulți nu știu ce-i așteaptă.
Deodată începe o huruială în cel mai pur stil heavy metal, te aștepți să auzi de undeva vocea lui Rob Halford. În locul lui apare însă un tip în costum alb, de bulibașă kusturițian, cu pantofi albi șpițați și un lănțoc aurit în jurul gâtului. Parodiază modul de cântare și exprimare al cântăreților de muzică postpopulară și ușoară. Un fost coleg de școală, originar din Bosnia, mare fan al lui Pero, îmi povesteșe ce muzică se ascultă în orașul său natal, Doboj.
– Te-ai îngrozi dacă ai auzi. Ceea ce vedem la televizor e light. Lepa Brena și Sinan Sakic sunt artiști de clasă mondială pe lângă ăștia.
Imagini pentru pero defformero
Turbo folk-ul e un concept inventat de Rambo Amadeus, iar prima trupă care a cântat un fusion între rock și muzică populară a fost Nervozni Poštar (Poștașul nervos). Ei au vrut să facă mișto de muzica neofolk (novokomponovana), dar turbo folk-ul s-a dovedit a fi un nume foarte puternic, așa că a rămas înfipt în conștiința oamenilor, cu bune și cu rele. E o expresie grotescă a hedonismului popular, un dans din buric pe riff-uri de heavy metal pentru bogați și săraci, o industrie low-cost care, în mod paradoxal, produce foarte mulți bani.
Băieții de la Pero se distrează pe scenă și în viață, încercând să prezinte balcanismul extrem ca pe un brand care trebuie tratat într-o manieră satirică. Cunoașterea limbii sârbe e un mare plus în vederea înțelegerii textelor, foarte haioase dealtfel, dar chiar și simpla prezență scenică a cocalarului Biške, acompaniat de un sunet ultra metal, e suficientă pentru ca publicul să se destindă, să zâmbească și să țopăie în ritmul muzicii.
– Bă, mulțam fain pentru tot, noi plecăm imediat acasă pentru că mâine Ritam Nereda cântă la Vârșeț. Doi dintre componenții lui Pero prestează și pentru RN. Te ducem la Timișoara?
Sunt obosit, așa că plec cu ei. Mă lasă pe Gheorghe Lazăr și pleacă spre vama Jimbolia. Îmi dau un cd și ne promitem reciproc să păstrăm legătura.
– Auziți, ce înseamnă Pero Defformero? întreb coborând.
– Un personaj secundar inexistent din benzile desenate ”Alan Ford”.
Cool. Nici nu se putea mai bine.
Posted in Uncategorized | Leave a comment

PLOAIA CARE A VENIT…

Nu ne-a mai prins o asemenea ploaie la un meci de la romanticul dezastru cu Steaua din 2004. Au trecut niște ani peste noi, nu mai suntem tinerii explozivi din Masseria și Drojdierii care, la vremea respectivă, dintr-un impetuos spirit de frondă, ocupau Peluza Nord. Unii s-au retras complet din film, alții vin sporadic la meciuri, însă majoritatea a rămas în fenomen, sub formă de ariergardă fidelă a tinerei galerii poliste de pe Știința. Nu mai avem combustibilul din tinerețe, nu ne mai implicăm ca pe vremuri, nu ne mai mână acel tumult inexplicabil, nu ne mai animă zvâcnirile exceselor ludice, dar încă nu am predat bocancii și încă mai avem multe de spus și de făcut.

Torentul de ieri, curgând vijelios pe povârnișurile mocnindei noastre pasiuni, ne-a reîntors pentru câteva zeci de minute în epicentrul nebuniei de odinioară, când te eliberezi de toate înfrânările, când te dezbraci la bustul gol, sari în ploaie, urli și te transformi în zeitatea care îi însuflețește pe gladiatorii ce-și apără blazonul pe teren.

Șansele noastre sunt mici. Unii spun infime, alții inexistente. Lumea deplânge lipsa banilor, a jucătorilor de valoare și susținerea unei pături mai largi a fanilor timișoreni. Toate acestea nu se pot crea printr-o manevră menită să mascheze realitatea. Am devenit ceea ce suntem prin propriile forțe. Având în vedere climatul toxic în care ne desfășurăm activitatea, aceasta reprezintă o însemnată performanță. Și onoare.

În fotbal însă, la fel ca în artă, e greșit să crezi în nepărtinire și echidistanță. Neutralitatea este apanajul mediocrilor, călâilor, martalogilor de duminică. A celor care se mulțumesc cu mijlocul clasamentului, a celor care vin la meci cu sămânța de floare în buzunar, încercând, dacă se poate, să nu plătească biletul și să-și verse frustrările pe jucători. A celor privați de iluzii, de nebunii, de donquijotisme. Noi suntem făcuți din alt aluat. Ne trebuie foarte puțin pentru a crede, la modul cel mai nesăbuit cu putință, că toate numerele de magie din bâlciul zădărniciei sunt reale.

Noi suntem ecoul phoenixian al vechii Timișoare, care dăinuie peste decenii. Noi suntem haiducii răspopiți ai unui sistem bolnav, care își flutură steagurile ca pe niște hangere ale devotamanetului. Noi suntem fulgerul care a brăzdat cerul într-o zi de august. Noi suntem eterna reîntoarcere la litera T de pe piept. Noi suntem ploaia care ”le va curăța pe toate”. Noi nu susținem, noi credem. Noi nu avem nimic, noi suntem totul.

Foto: Pressalert

Posted in Uncategorized | 3 Comments

PE CONTRASENS PRIN BANATUL MONTAN

Zilele astea am fost invitat la Socolari, alături de poetul Adrian Bodnaru, să vorbesc în cadrul evenimentului ”Artă-n casă” despre ceea ce scriu. Neștiind să țin discursuri motivaționale, să gândesc mereu pozitiv și să mă fac plăcut cu orice preț, sper că le-am stârnit totuși curiozitatea celor din auditoriu vizavi de conținutul cărții prezentate.

Având în vedere că toată tinerețea mea a fost un slalom aproape neîntrerupt printre ritmurile diverselor subculturi și periferii sociale, în care am experimentat senzații foarte stranii, am cochetat cu pulsațiile extremelor și am avut privilegiul să cunosc personaje dintr-un underground absolut, nu m-am considerat niciodată un om de cultură. Nu am o agendă culturală prestabilită, nu aparțin niciunui grup, nu am ambiții/conexiuni politice și încerc să fiu cât mai puțin orgolios. La Socolari am întâlnit însă o comunitate foarte pestriță, o atmosferă relaxată și niște oameni creativi care încearcă că confere sensuri și identități noi culturii contemporane.

Am vorbit despre ”Punk Requiem” ca despre un moment de cotitură din viața mea. Cei care au citit-o au numit-o ”un pod peste generații” și o ”carte de identitate a Timișoarei”. Mă bucur foarte mult văzând că a reușit să depășească granițele între care a fost zămislită și să se ducă dincolo de personajele cărora le era adresată inițial. E cartea după care nu mă mai simt stingher atunci când văd în dreptul numelui meu cuvântul ”scriitor”. Până la apariția ei nu eram foarte sigur că fac parte din această categorie.

Chiar dacă nu mă simt în largul meu atunci când trebuie să vorbesc despre literatura pe care o scriu, considerând că magia adevărată există doar între paginile cărților, sunt conștient că ea trebuie susținută și promovată la modul profesionist, așa cum mi s-a părut că se întâmplă la Socolari. Nu prea citesc reviste de profil, urmăresc destul de sporadic cronica literară și nu țin să fiu neapărat în centrul atenției, dar îmi place literatura vie, care le stârnește oamenilor curiozități, emoții sau zâmbete. Îmi place să creez vibrații pozitive, să redesenez amintiri și iluzii. Am fost surprins să aflu că destui oameni ”importanți”, cu câteva biblioteci la activ, au recomandat ”Punkul” cunoscuților. E o mare onoare pentru mine.

Îmi pare rău că n-am putut rămâne mai mult la ”Artă-n casă”, unde aș fi avut privilegiul să cunosc oameni creativi și interesanți, care au început să-și lase amprenta asupra identității și aspectului întregului sat, reinventându-l într-o nouă paradigmă a meșteșugurilor rafinate. Banatul montan seamănă cu un tărâm de basm, care gravitează între uitare și redescoperire. Artiștii timișoreni au optat, din fericire, pentru varianta a doua.

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment