Neumarkt

Primul contact vizual cu berea la pet l-am avut acum vreo 20 de ani în personalul de Nerău, despre care am și scris în ”Povestiri din garaj”, atunci când țiganul Pisu din Variaș a intrat în compartiment cu un bebeluș de juma` de litru de Neumarkt.
Băutura la plastic mi s-a părut tot timpul o ofensă adusă berii, atât datorită calității, cât și a ambalajului în sine. Tot timpul obișnuiam să spun că berea cea mai bună e la halbă, după aceea la sticlă și, dacă nu se găsește altceva, la doză. La pet – niciodată.
Într-o zi călduroasă de vară ne-am nimerit într-o deplasare, nu mai știu în ce oraș – Cluj, București, Bistrița sau Târgu Mureș, nici nu mai contează. Ideea e că jandarmii ne-au ”izolat” cu câteva ore înainte și după meci, ceea ce însuma în total vreo șase-șapte ore, răstimp în care nu ni s-a permis să cumpărăm nici apă, nici suc. De bere nici nu se punea problema. Lângă stadion exista o cișmea, dar nu mai funcționa de pe vremea cuplajelor și părea mai uscată decât copita unei antilope moarte în deșertul Kalahari.
După ce am cântat și urlat aproape tot meciul, în gâtlejuri mai că n-au început să ne crească ciulini și cactuși, plus că am mai inhalat la pauză și niște gaze lacrimogene. Jandarmii ne-au condus până la tren și au stat geană pe noi până nu s-a auzit fluierul impiegatului. Dar tocmai în acel moment a apărut de nicăieri un camarad de-al nostru care a reușit să înșele vigilența forțelor de ordine și să se strecoare până la magazinele din zonă. Cu puținii bani pe care îi avea în buzunar a cumpărat patru bebeluși de Neumarkt, reci bocnă. Ne-a aruncat punga pe geam, după care a sărit din mers în vagon.
N-a existat fericire mai sinceră ca a noastră. Și nici bere mai bună pe lume.

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

15 IUNIE, OBZEȘICEVA

Coloana e deja pregătită în curtea școlii. Fiecare clasă își știe locul de la exercițiile de înviorare care au loc în fiecare dimineață, înaintea primei ore. Diriginții și profesorii de sport le dau elevilor ultimele indicații. ”În două minute pornim spre stadion, unde va avea loc festivitatea de premiere de la sfârșit de an. S-a înțeles? ”Nu mai vorbi în rând, boule, suntem la o manifestație, nu pe izlazul de la cazan, da?” Orice chicoteală, hlizeală sau comentariu este sancționat verbal sau prin aplicarea unei scatoalce peste scâfărlie. Pornim. Cei mici în față, cei mari în spate. În timp ce noi, pionierii din ciclul întâi, ne simțim oarecum importanți și băgați în seamă, pe fețele celor din a X-a se citește un plictis abisal. În urma noastră vin doi țigani instrumentiști. Unul suflă în taragot, celălalt bagă ”Valurile Dunării” la acordeon. Fiecare știm locul pe care trebuie să-l ocupăm pe terenul mare de fotbal pentru că am fost deja la nu știu câte probe. Coregrafia nu se compară cu cele de pe stadioanele chinezești sau nord-coreene, dar e adaptată cerinței nu foarte vivace a pieței autohtone. Părinții, cu brațele burdușite de garoafe, trandafiri și gladiole, stau în micuța tribună, se feresc de soare și aplaudă. Diriginții se succedă la microfon și strigă numele premianților. Le înmânează câte un pachet de cărți și le pun o coroniță pe cap. Îl văd pe tata cum fumează lângă vestiar și vorbește cu învățătorul Milan. ”Sigur îi zice ceva nasol despre mine”, mă gândesc instantaneu. Îmi iau totuși premiul, n-a intervenit nimic nasol. Tata mă așteaptă după încheierea festivității să mergem la un grătar la Periam Port. ”Știi unde mergem în excursie vara asta?” mă întreabă. ”Nu”. ”La Câmpulung Moldovenesc”. ”Uau”, exclam eu, mușcând cu poftă dintr-un mic care tocmai mi-a fost adusă la masă pe o bucată de carton.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Amintiri cu masca de gaze

În a doua jumătate a anilor `80 aproape fiecare familie din RSR avea în dotare măşti de gaze, să se protejeze de posibilele radiaţii sau în cazul unui atac chimic. Noi ne jucam cu ele imaginându-ne că suntem personaje din filme, în timp ce părinţii, angajaţi ai fabricilor/întreprinderilor, sau fraţii mai mari, care mergeau la liceu, cărau în genţile alea militare, de culoare verde, sandwichuri, scule, cărţi, caiete şi alte ustensile şcolare.
Eram în clasa I-a când s-a întâmplat tragedia de la Cernobâl. Ţin minte că toată lumea era îngrijorată şi se vorbea numai despre explozia din URSS. Într-o zi tata a cumpărat un insecticid, cred că împotriva gândacilor de colorado. S-a dus în grădină, a deschis cutia metalică şi a început să împrăştie peste plante un gaz albicios, ca de la fumigene, care la un moment dat a ajuns până în stradă. Nişte vecine care stăteau pe bancă au intrat instantaneu în panică:
– Tolvaaaai, vin gaze de la ruşi! au strigat fugind în casă.
Eu am râs şi m-am distrat copios, fără să am habar în momentul respectiv că dacă nişte eroi discreţi nu s-ar fi sacrificat cu bună ştiinţă, se prea poate ca radiaţiile să fi ajuns până în bătătura noastră.
După puţin timp a început mondialul din Mexico, aşa că noi, copiii, care băteam toată ziua mingea pe maidan, am dat repede uitării Cernobâlul. Planeta fotbalistică tocmai intra în zodia lui Maradona.
Urechile tuturor erau ciulile la perestroika lui Gorbaciov, iar ochii lumii urmăreau mai degrabă pasele şi golurile lui Belanov, Zavarov şi Rodionov din ţara lui Pique decât munca minerilor, pompierilor, soldaţilor şi voluntarilor care s-au dus în mod conştient la moarte pentru a limita proporţiile dezastrului. Acestora li s-a şi pus un nume sinistru, în rezonanţă cu însuşi marea tragedie: “Lichidatorii de la Cernobâl”.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

spirtoase critice

Iritat de criticile aduse URSS-ului, scriitorul croat August Cesarec, proaspăt întors de acolo, scria într-o carte că rândurile din fața magazinelor moscovite nu apar din cauza lipsei mărfurilor, ci datorită puterii de cumpărare crescânde a cetățenilor. Salariile se măresc întruna, iar prețurile scad. Chiar și cerșetorii sunt îmbrăcați bine, poartă haine groase. Numărul birturilor a scăzut drastic, locul lor fiind luat de biblioteci, librării și anticariate. De asemenea, prostituatele s-au lepădat de vechea meserie, devenind muncitoare harnice, care contribuie radios la propășirea socialismului.
Păstrând anumite proporții, așa reacționează și astăzi majoritatea oamenilor dacă te încumeți să adopți o atitudine critică față de raiul păcătos în care cred nediscreționar.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

ȘAPTE LANȚURI

Atunci când mi-am publicat cărțile de proză nu am urmărit un scop anume. Nu am avut un plan dinainte stabilit sau un public țintă. Am scris cât se poate de spontan unele chestii care m-au impresionat în viață considerând că ar putea fi interesante și pentru alții. Secvențe dintr-o lume în care am copilărit și mi-am găsit niște repere. Una dintre puținele dorințe care mi-au gâdilat orgoliul a fost să pot arăta ceea ce scriu, fără să ”înșir cuvinte goale ce din coadă au să sune” și fără să am vreo reținere sau jenă, atât unui literat din mediul universitar, cât și băieților din zonă, alături de care am crescut. Provocarea a fost să le stârnesc interesul unor oameni care, în mod regulat, n-au tangențe constante cu literatura și nu trăiesc în lumea literelor. Am găsit ulterior această idee și la I.D. Sîrbu, care spunea că, pentru a fi împăcat, cărțile sale trebuie apreciate atât de Lucian Blaga, cât și de tatăl său, care era miner din Petrila.
collage4
Din aceste motive am acceptat cu mare interes invitația Patriciei Popescu Cevei de a participa la o întâlnire cu deținuții. Și, trebuie să recunosc, am avut mai multe emoții în fața publicului din penitenciarul de pe Popa Șapcă decât în fața publicului din orice librărie. Știam că acolo nu-i loc de bullshit, de cuvinte frumos meșteșugite, ci de un impact frontal cu niște cititori care n-are niciun motiv să te perie sau să te cocoloșească pentru a nu-ți răni firavele sentimente. Cel puțin o treime din deținuții veniți la întâlnirea din clubul de lectură al închisorii au citit ”Povestirile din garaj”. A fost o senzație stranie într-un mediu în care te gândești că literatura nu reprezintă tocmai o prioritate. Unii au apărut cu cartea sub braț, alții cu niște fișe sau conspecte scrise de mână. Nu mi-am făcut nicio strategie în prealabil, am vorbit la liber, dând frâu primelor impulsuri. În timpul sesiunii am simțit câteva priviri iscoditoare, curioase, interesate de modul în care decurge discuția. N-am avut nicio clipă senzația că în fața mea se află pușcăriași, ci oameni care ascultă, citesc, pun întrebări. Oameni aflați momentan de cealaltă parte a libertății, cu multe cicatrici pe corp și pe suflet, cu speranțe și vise, cu necazuri și bucurii, cu regrete și remușcări, cu bune și rele. Am încercat să fiu cât mai spontan și sincer, dar o carte atât de personală nu poate fi comprimată într-o discuție de o oră. Totuși, sper că în timp ce o citeau, acei oameni au putut să evadeze măcar pentru câteva clipe din purgatoriul cenușiu care le ține momentan loc de casă.
PS: După o săptămână mi-au parvenit și fișele fotocopiate ale deținuților care și-au dat cu părerea despre cartea mea. Le mulțumesc pe această cale pentru cuvintele frumoase și, mai ales, sincere. Efectiv, m-am bucurat foarte mult că am reușit să trec cu brio acest examen. Era foarte important pentru mine.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

viața pe caiet

Îi intră pe 29 decembrie salariul pe ultimele patru luni de la intreprinderea semifalimentară la care lucrează ca paznic de noapte. Aproape că încetase să mai spere, așa că își face cruce în fața tuturor bisericilor din Iosefin până în Unirii.
Îi telefonează nevestei că au în sfârșit bani de mers la revelion, să nu se mai chinuie să facă 25 de kile de salată de boef. În drum spre casă se oprește să lingă câte o bere în fiecare crâșmă. ”Azi e ziua mea norocoasă”, își spune în barbă trecând pe lângă casinoul ”Million”. Într-un sfert de oră topește jumătate din bani la roată, se drege cu un whisky primit moca și se felicită în sinea lui că nu i-a spus muierii că a luat banii pe patru luni. O să-i zică numai de leafa pe luna curentă și o să dea vina pe hoții ăia de la firmă.
Ultimii 400 de lei îi sparge însă la un birt cu lăutari din Lipovei, unde dă și două dedicații pentru interlopii știrbi din zonă. Ajunge acasă pe la 6 dimineața, rupt în cur, nevasta îl așteaptă cu sucitorul pe scări.
Se trezește la prânz cu capul cât bostanul, se scobește de mărunți prin buzunare să-și cumpere niște aspirină. Muierea, într-un capot șifonat, cu un prosop în jurul capului și o țigară cârnă în colțul gurii trântește oalele și suduie prin bucătărie. Deschide ușa cu delicatețea unei pisici și întreabă:
– ”Iubi, cum stăm cu salata aia de boef? Te ajut cu ceva?”
Ajunge de la etajul 4 la parter în 10 secunde. La ieșirea din scară aude doar salva de obiecte metalice a căror țintă era capul lui, de parcă nu l-ar durea destul.
Intră în primul birt din zonă și-și deschide o nouă linie de credit pe caietul vechi cu coperți verzi ce stă în stânga pultului. Pe ultima pagină vede înscrisul ”Produs de Fabrica de Hârtie Letea” și simte acel miros specific de fibre de celuloză care îl duce cu gândul la primul 4 luat în vremea când era elev la generala 7. Bătrâna patroană îi întinde un pahar de rom și-l întreabă de complezență:
– Și? Unde mergeți de revel?
Își șterge gura cu mâneca bluzei de trening, tușește și-i face semn cu mâna să-i mai toarne un deț.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

FRIZERIȚA CHEALĂ

Salon de coafură de cartier la parterul unui bloc. Pe ușă scrie și ”FRIZERIE- TUNS BĂRBAȚI – 15 lei”.
– Bună ziua, se poate un tuns?
– Nu, trebuie să vă faceți o programare.
– De ce?
– Așa se procedează.
– Ok, mă programez acum, e 9,35. Pentru 9,36 e bine?
– Nu se poate. Stați să mă uit… doar la 1,30 se poate.
– Și totuși, acum de ce nu se poate? Nu e nimeni aici în afară de mine.
– Am și alți clienți, nu pot să ajung la toată lumea.
– Care clienți? Salonul e fucking gol!
– Vă programez la 1,30 sau nu?
– Nu, bineînțeles că nu.
– De ce?
– Pentru că nu vreau, am văzut că e gol și de aceea am intrat.
– Dar care-i problema să veniți la 1,30?
– Dar care-i problema dumneavoastră să mă tundeți acum?
Îmi dau gluga jos îi arăt capul și continui:
– Aveți de lucru maxim cinci minute, luați numai la spate și lateral puțin cu mașina, nicio filozofie.
– Îmi pare rău, acum nu se poate. Dacă vreți puteți rămâne, poate prindeți un timp între două programări.
– Doamnă, dar e gol, sunt singurul potențial client.
– Nu sunteți singurul.
– Dar cine mai e aici în momentul ăsta?
– Eh, na, asta-i bună, mai sunt și alții!
– Ce e ăsta, teatru absurd?
– Nu, salon de coafură și frizerie.
– V-ați greșit menirea. Cu teatru ați face mai mulți bani.

Posted in Uncategorized | Leave a comment