10 postulate despre semafoarele din Timișoara

Semafoarele din Timișoara sunt atât de inteligente, încât unii daltoniști le confundă cu palmierii.

În timp ce toți românii își dau cu capul de pereți, bănățenii își dau cu fruntea de semafor.

Semafoarele merg atât de încet pentru ca șoferii să petreacă în trafic cât mai mult timp, să poată admira realizările mărețe ale primăriei.

Dacă ar participa la alegeri, organizația ”Verde pentru biciclete” ar fi surclasată de organizația ”Roșu pentru semafoare”.

Mihai Pacepa a scris cartea ”Orizonturi roșii” după ce a făcut o plimbare la oră de vârf pe bulevardul Take Ionescu.

În semn de prețuire față de semaforele inteligente din oraș, echipa ACS Timișoara își va schimba culorile în roșu-verde.

La Timișoara se înmulțesc semafoarele, dar zebrele mor pe capete.

Doar primarul Nicolae Robu are un IQ mai mare decât semafoarele inteligente din Timișoara.

Când a fost George Bush în vizită la București, pe cer a apărut un curcubeu. Când vine Nicolae Robu, apare un semafor.

Pentru a mai tempera obrăznicia șoferilor olteni, Nicolae Robu va închide definitiv pasajul Jiul.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Eat local, shit global

FELUL ÎNTÂI

în sudul țării e o eternă vânzoleală superstițioasă

se beau zemuri din cenușa morților

se înfig țărușuri în inimile moroilor

se prepară fierturi care alungă vampiri

și se consumă țuici digestive, care stimulează apetitul

oamenii se aleargă cu săbii

izolează fonic și termic cimitirele

să nu se scurgă ciorba din cazanul subteran

televiziunile filmează și dau imaginile în prime-time

încă o umilință, încă o bătaie

încă o moarte urâtă, încă o tigaie

FELUL DOI

în nordul țării s-a deschis o măcelărie

angajații și patronii aruncă rude de salam și cârnați

în ciorchinele strâns lângă camioneta

pe care e inscripționat, cu litere mari, numele firmei

oamenii se transformă într-o masă de carne tocată

într-o reclamă la mezeluri, într-un lagăr de concentrare

se calcă în picioare pentru o halcă de speranță

pentru o ceafă de înger cu mujdei, o aripioară picantă de diavol

televiziunile filmează și dau imaginile în prime-time

încă o umilință, încă o bătaie

încă o moarte urâtă, încă o tigaie

DESERTUL

în vestul țării s-a deschis un nou supermarket

pentru a atrage cumpărătorii s-au anunțat reduceri la zahăr

diabeticii destinului se îmbulzesc la intrare

se înjură și se amenință reciproc

cu tâmplele pulsânde, cu glicemia scăzută

sfâșie sacii de cânepă și de rafie

zahărul se răsfiră pe podeaua proaspăt lustruită

dar oamenii îl iau cu palmele

și-l bagă în poșete, în sacoșe, în pungi, în esofage

televiziunile filmează și dau imaginile în prime-time

încă o umilință, încă o bătaie

încă o moarte urâtă, încă o tigaie

BUDA

în estul țării se anunță promoție la hârtie igienică

intestinele se iau la întrecere

care va stoca și elibera mai multe materii fecale

diarei patologice erup în orice organism

constelații de constipații se relaxează subit

garda pretoriană a hemoroizilor preia controlul

e prohibiție de supozitoare, e supradoză de căcat

canalizarea se înfundă cu sarmale și cârnați

poporul se șterge la gură și la cur cu aceleași papirusuri

cu aceleași blesteme nescrise ale istoriei

televiziunile filmează și dau imaginile în prime-time

încă o umilință, încă o bătaie

încă o moarte urâtă, încă o tigaie.

Sculptură: Ahmed Abdel Fattah

Posted in Uncategorized | Leave a comment

ARTEX

Chiar dacă e abia începutul lunii februarie, văzduhul e brăzdat cu discretă eleganță de anticipația dulce a primăverii. O simt cum vine călare dintr-o depărtare incertă, proptindu-și aripile de streșinile smaraldii ale catedralei.
Igor stă cuminte în cărucior și înregistrează fiecare secvență a dimineții. Pentru el totul este nou și fascinant. Trecem pe aleea pavată care desparte Intrarea Zenit de bulevardul Gheorghe Lazăr. Niște băieți joacă fotbal în micuțul părculeț din fața blocului cu patru etaje. Mă opresc și-i privesc cum aleargă prin noroi după o minge semidezumflată și belită. Îmi aduc aminte cum în același loc, în urmă cu vreo trei decenii, mi-am făcut praf o pereche de cizme noi-nouțe doar pentru că nu m-am putut abține de a nu mă baga la joc.
N-am mai văzut de mult copii murdari jucând fotbal pe stradă. Îmi vine să-i întreb dacă mă lasă și pe mine, măgar mare, să trag un șut. Plasat, frumos, cu latul, la rădăcina copacului desfrunzit.
Evident, nu le stric jocul. Nici mie nu-mi plăcea pe vremuri când ăia mari se băgau peste noi.
Tocmai când coteam ușor pe bulevard, văd o minge noroioasă șuierând pe lângă căruțul lui Igor, care în prima fază s-a speriat, după care a început să aplaude entuziasmat. Copiii s-au oprit la rândul lor speriați. De la geamul bucătăriei, mama unuia dintre ei a început să strige și să-i certe pentru că erau să lovească un bebeluș, de parcă ei au vrut să-o facă dinadins.
– Nu-i nimic doamnă, i-am spus zâmbind, stați liniștită, n-a pățit nimeni nimic, e doar o minge dezumflată de mușama.
Iau lobda înfiptă în gardul viu, o bat de beton și, înainte să le-o dau înapoi, întreb:
– Care-i portar dintre voi?
Unul mai grăsuț, așa cum a fost de când lumea, cu obrajii îmbujorați, ridică ușor mâna.
– Pot să-ți trag un penalty?
Se uită neîncrezător la mine, dar dă afirmativ din cap.
Intru în părculeț, așez mingea la o distanță de aproximativ șapte metri de poarta lui improvizată, fac doi pași în spate și trag încet, cu latul, pe mijloc, s-o poată apăra. El, neîndemănatic din fire, o scapă printre picioare. Ceilalți încep să râdă.
– Iară ai luat craci, băi, Bilă!
Din căruț Igor icnește și aplaudă. E singurul nostru chibiț. Ar vrea și el să intre pe ”teren”.
Chiar dacă e abia începutul lunii februarie, văzduhul e brăzdat cu discretă eleganță de anticipația dulce a primăverii.
Posted in Uncategorized | 2 Comments

PASUL PITICULUI

Într-o dimineață geroasă de iarnă, ai întârziat cinci minute la programul de înviorare. Profesorul de serviciu te-a luat de perciuni, ți-a dat o scatoalcă după cap și te-a trimis să faci turul curții în pasul piticului.

În aceeași săptămână, un coleg a făcut țândări vitrina care proteja panoul de onoare de la intrarea în școală. A primit un avertisment verbal și i s-a atras atenția ”să nu mai facă”. S-a considerat că e un zburdalnic la prima abatere. Asta după ce a rupt inelul coșului de baschet, după ce a dărâmat rafturile cu viermii de mătase din sala de sport și i-a pus sub catedră un șobolan mort profesoarei de franceză.

Un alt coleg a dat foc laboratorului de chimie. A primit un avertisment verbal și i s-a atras atenția ”să nu mai facă”. S-a considerat că e un zburdalnic la prima abatere. Asta după ce i s-au ”șters” 40 de absențe, după ce i-a spart capul cu cărămida unui coleg și după ce a șterpelit 200 de lei din fondul clasei.

Și în timp ce tu măsori curtea cu pasul piticului pe un ger de-ți îngheață urechile, cei doi te privesc, răzând sfidător, de la geamul biroului directorului. A fost suficient ca tatăl unuia dintre ei, goangă la „Serviciul Independent Învățământ-Mobilizare”, să dea un telefon, iar tatăl celui de-al doilea, director la ”Comtim”, să vină unde trebuie cu un portbagaj plin.

Tatăl tău cu ce să vină? Cu un cot de țeavă? Cu un pumn de piulițe? Cu o șurubelniță în cruce?

Vremurile alea au trecut. Te-ai bucurat, ai chiuit, te-ai îmbătat. Le-ai ars pozele, ai scuipat în urma lor, le-ai arătat obrazul și ți-ai văzut în continuare de treabă. Până ți-ai dat seama că și copiii tăi, la rândul lor, iau viața la pasul piticului, în timp ce alții îi privesc răzând de la niște ferestre de sus.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

yugo hooligans

De când am văzut trailerul pentru ”ZG 80”, am așteptat cu nerăbdare să apară. Un film care tratează tematica rivalității dintre suporterii sârbi și croați din Iugoslavia anilor 80, cu adânci implicații politice și sociale. Din păcate, asemenea majorității filmelor despre ultrași și huligani, și acesta e neconvingător: dialoguri forțate, actori care nu au înțeles nimic din jargonul și comportamentul protagoniștilor și o caricaturizare nereușită a unor situații inspirate din realitate. Intenția e bună, tema propusă excelentă, dar realizarea lasă mult de dorit.

Anii 80 sunt fascinanți din mai multe puncte de vedere, în special în spațiul ex-iugoslav. Generațiile vechi de suporteri de fotbal, care au apărut în anii 60-70, în generali pașnici și devotați culorilor echipei, idealizând adeseori unii jucători, au lăsat încet locul băieților nervoși din anii 80, care au venit pe stadioane din diferite subculturi, mânați de alte idei, alte metode și alte idealuri.

Image result for old school navijaci

”Grobarii” lui Partizan au fost deschizătorii de noi drumuri în acest sens. În cadrul marii mase de suporteri s-a format un grup radical de câteva sute de băieți, care au început să meargă în deplasări și să provoace incidente, asemenea englezilor. De fapt, cei de la Partizan n-au ascuns niciodată că s-au inspirat de la huliganii lui Chelsea, care în anii 80 erau cunoscuți pentru haosul pe care îl făceau oriunde mergeau. După una din primele deplasări internaționale, la Mönchengladbach (1986), ”Grobarii” au făcut senzație în lumea tifosilor iugoslavi: prezență solidă și gălăgiosă, predispoziție la iureș cu suporterii adverși și forțele de ordine, deplasare de pomină, steaguri și mesaje pe gard, tot tacâmul. Totuși, cel mai important lucru ținea de renumele băieților din gruparea ”Kaznena ekspedicija” (”Expediția de pedepsire”), cunoscuți în tot Belgradul pentru scandalurile și violențele în care erau implicați. Deoarecea alte echipe nu dispuneau (încă) de grupări similare, groparii alb-negri se băteau în deplasări cu bande locale de șmecherași, pe care, de cele mai multe ori, le răsfirau. Printre cele mai importante personaje ale sudului lui Partizan s-au distins Pampi și Bata Trlaja. Primul, fiul unui șef de poliție, nu foarte puternic și impunător fizic, dar suficient de ”nebun” și extrem de temut, a fost creierul și întemeietorul huliganismului în Iugoslavia. Și-a terorizat ani de zile rivalii din Croația și de pe Marakana, acolo unde s-a dezvoltat un adevărat complex față de numele Pampi. Cel de-al doilea a devenit unul dintre principalii gangsteri din Belgradul anilor 90, fiind împușcat mortal în februarie 2000.

Ambii s-au retras de pe stadion după ce au luat bătaie de la suporterii Zvezdei spre finalul anilor 80, atunci când conducerea peluzei nord a fost preluată de garda tânără, mult mai virulentă și mai puternică decât predecesorii ei. Unul din membrii brigăzii Ultras (Steaua Roșie), care s-a dezvoltat urmând școala italiană (în special AS Roma), a fost timp de un an de zile și celebrul interlop Knele, o adevărată legendă a undergroundului belgrădean, ucis într-un schimb de focuri la doar 21 de ani. Zvezda a fost echipa cu cei mai mulți fani în Iugoslavia, dar nucleul suporterilor ”Delije” a apărut abia în 1989. E de pomină deplasarea tifosilor sârbi la finala CCE de la Bari, atunci când Stella Rossa di Belgrado a devenit campioană europeană. Există sute de anecdote și povestiri de acolo și, vorba cuiva, numai fan Olympique Marseille să nu fi fost atunci în Italia…

Related image

Concomitent cu huliganii sârbi, au început să se organizeze și cei croați. Cei din Split se laudă că au prima grupare de suporteri din Europa, ”Torcida 1950”, dar adevărații băieți problematici au apărut tot în anii 80. Splitul, fiind port, era orașul cu cei mai mulți narcomani. Adversarii le cântau: ”U jednoj uvali posrao se kit. Od tog silnog sranja nastao je Split. Dodaj malo luka evo ti Hajduka, dodaj malo side, evo ti Torcide.” (”Într-un golf s-a căcat o balenă, de la atâta căcat a apărut orașul Split. Adaugă puțină ceapă, iată și pe Hajduk, adaugă puțină SIDA, iată și Torcida”). Unul dintre personajele cunoscute ale acelor vremuri era și Ićo Purger, un dalmat care, culmea, ținea cu Dinamo Zagreb. Când Dinamo avea meci la Split, el pleca cu trenul la Zagreb pentru a putea merge cu BBB în deplasare în propriul oraș. Cu toate acestea, era un tip foarte respectat în oraș și mergea în deplasări cu ambele echipe croate, în special la Belgrad, acolo unde suporterii croați își dădeau examenul de nebunie și curaj. Cel mai celebru huligan din Zagreb a fost cu siguranță Vladimir Vuković, supranumit Buba Luđak (Buna Nebunul), crescut în diverse școli de corecție, unul dintre întemeietorii Bad Blue Boys. Faptul că a murit de ciroză la 27 de ani, în 1994, spune totul despre ce fel de viață a dus. Toți care l-au cunoscut pe Buba spun că era un băiat inteligent, dar un ”natural born hooligan”. În singurul interviu audio care există cu el, din 1987, acesta spunea că trăiește doar pentru meciuri, incidente și deplasări. Una din cele mai des pomenite legende din acele vremuri zice că grobarul Pampi a organizat, cu ocazia unei deplasări, răpirea lui Buba, care a fost prins, bătut și ținut de sârbi în captivitate timp de câteva zile. Grobarii l-au dus la mormântul lui Dragan Mance, legendarul golgheter care a murit într-un accident în 1985, forțându-l să se închine și să cânte cântecele lui Partizan. Pentru a-și etala disprețul și sfidarea, Buba a început să se pișe. Chiar dacă l-au terorizat, suporterii sârbi au început să-l respecte pentru nebunia și curajul său, așa că după câteva zile l-au dus la gară, l-au pus în tren și i-au cumpărat și câteva beri.

Image result for buba ludjak

Pe forumurile echipelor s-au scris zeci și sute de povești despre deplasările, conflictele și capturile celebre din fosta Iugoslavie. Nimic nu se compara cu o deplasare plină de peripeții și pericole la Zagreb, Split, Belgrad… Sau chiar Sarajevo, Vinkovci, Rijeka, unde de multe ori era foarte nasol. Chiar dacă majoritatea legendelor de pe stadioanele de odinioară au fost oameni de la marginea societății, certați cu legea și morala socialistă, ei nu s-au impus doar prin violență, ci și prin farmecul lor sălbatic, prin energia pe care o degajau, prin spiritul de camaraderie și sacrificiu de care dădeau dovadă. Erau niște însușiri care nu se mai întâlneau la oamenii călduți și cuminți, învățați să facă uz de limbajul de lemn al sistemului. Pe ei nu îi interesa adrenalina aventurilor, ci privilegiul carierismului.

Copiindu-i la început pe englezi și italieni, suporterii iugoslavi și-au creat o identitate proprie, devenind în scurt timp poate cei mai faimoși și temuți din Europa. Nu urau însă pe nimeni așa cum se urau între ei. Oricât de ciudat ar părea și oricât de mare ar fi fost intoleranța dintre ei, exista totuși un nescris cod al onoarei pe care marea majoritate îl respecta. În ciuda tuturor violențelor, exceselor și provocărilor, nimic nu părea să anunțe și să justifice nebunia din anii 90.

Înăsprirea și răcirea relațiilor dintre republicile iugoslave a coincis cu escaladarea violențelor pe stadioane, devenite într-un timp foarte scurt adevărate teatre ale șovinismului. Vulcanul a erupt la meciul dintre Dinamo Zagreb și Steaua Roșie, pe 13 mai 1990, atunci când poliția, intenționat ori ba, nu a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea incidentelor, totul degenerând într-o bătaie generală și vandalizarea stadionului. Gestul lui Zvonimir Boban, care a sărit cu crampoanele la un polițist, a făcut înconjurul lumii. Nu mai era loc de dat înapoi. Era sfârșitul simbolic al unei ere, al unei povești, al unei țări. Refrenele cântate de suporteri au fost preluate, retușate și puse în circuitul politic de diverse partide, care au început să-i manipuleze pe ultrași. Mulți dintre nebunii peluzelor au ajuns carne de tun pe fronturile din Croația și Bosnia. Manipulatorii în costume, care i-au învrăjbit și i-au mințit timp de decenii, i-au dezlegat și le-au pus arme în brațe, să se căsăpească între ei într-un cadru organizat.

Image result for boban maksimir

Poate că și din acest punct de vedere, filmul ”ZG 80” este mult prea blând, prea cuminte. Realitatea care i-a urmat îi face pe huliganii stadioanelor să pară niște tineri romantici ai anilor 80, ceea ce, în realitate, mulți dintre ei au și fost. Spargerea Iugoslaviei a coincis și cu ultimii ani ai fotbalului de tip vechi, în care echipele aveau încă o identitate și un blazon de apărat. În 1992 s-a înființat Liga Campionilor, o competiție care a favorizat cluburile bogate, după care a apărut celebrul caz Bosman, folosit ca pretext pentru ”globalizarea” fotbalului, în cel mai nociv sens al acestui termen. Toate echipele mari au devenit în câțiva ani niște conglomerate de mercenari, fotbalul din Europa de Est a fost redus la spadiul de pepinieră și figurație, iar suporterii ”old school” a cedat treptat locul celor de tip american, mult mai docili și mai puțin problematici.

Cu toate acestea, mă paște în permanență o nostalgie furibundă față de acest fenomen extrem al anilor 80, care, din păcate, a fost pervertit și instrumentalizat politic. Violența suporterilor a venit ca un răspuns la nedreptățile și surzenia cronică a unui sistem defazat și insensibil la vocea tineretului liber, dornic să-și creeeze propria cultură și propria istorie. Cu toate acestea, în mod paradoxal, tocmai lucrurile, fenomenele și sistemul împotriva căruia s-au răsculat tinerii de atunci, sunt invocate astăzi cu maximă nostalgie de cei rămași în viață. Se pare că tocmai zidul invizibil pe care l-au dărâmat a fost cel mai incitant lucru din viața lor. Majoritatea ”grobarilor” sau ”țiganilor” ar putea să stea cu sălbaticul Buba Luđak, la o adică, la o bere. Sunt convins că le-ar face maximă plăcere și ar găsi destule teme comune. Cu civilizatul Franjo Tuđman așa ceva nu ar fi posibil niciodată.

Image result for zg 80

 

 

 

Posted in Uncategorized | 2 Comments

jedan dan života…

Dnevna soba miriše na sveže borove grane, koje vise okićene šljaštećim ukrasima, raznobojnim bombonicama, pralinama, šećernim i cimet štapićima, voćem, lizalicama, srebrnim mesecima, zvezdama i veštačkim snežnim pahuljama.

Kroz zamagljeni prozor hodnika vidi se zavejani kubik drva u drugoj avliji, a na njemu šepurasti crveni petao koji izdašno kukuriče prseći grudi, mlatara krilima i koluta živahnim očima. Kokoška koju je jutros prkosno i domaćinski gazio sada se odsečene glave brčka u ključaloj vodi. Gleda kako je gazdaricine crvene ruke, što štrče ispod nehajno zasukanih rukava, vešto čerupaju. Nozdrve ukućana, komšija i čitavog sela već su nanjušile miomirise blagdašnje supe, opojnog tamjana, bosiljka, bibera i raznoraznih začina. Uvijene u listove kiselog kupusa, na starom šporetu male kuhinje krčkaju se sarme. Dim se poput lopova šunja iz dimnjaka, milujući pri odlasku sočne kobasice kojima se svake večeri klanjamo kao pripitomljenim polubožanstvima. Jedemo za tri generacije unazad, za sve one koji su crnčili, gladovali i prerano se povukli u priče.

Hladni severac je poput promrzlog pomoriškog vuka razjurio magične senke praskozorja, a u daljini se, iza komšijskih bašta i svetova, bele zavejani plastovi sena i tuluzine, kao indijanski šatori od bizonskog krzna. „Mi smo pleme Velikog belog bizona”, pomislih gledajući plastične Indijance koje ispod božićne jelke na plastičnim konjima jurišaju na plastične kauboje. Stripovi su me naučili da navijam za Indijance i da maštam o neprikosnovenim daljinama. Zahvaljućuji njima, čak sam i u ovoj našoj pitomoj, sagledivoj i predvidljivoj ravnici pronašao zaboravljena svetilišta, začarane šume i uklete ritove.

Iz zvučnika ogromnog čehoslovačkog radija dopiru dobro poznati glasovi Radio Beograda. Voditelj najavljuje pesmu „Bilo jednom u SFRJ” grupe Nervozni poštar. Ćutim, slušam i razmišljam o rečima: „ej moja djeco, budalasta djeco, nikada vam neće biti kao sad.” Hoću li se ikad setiti ovog zimskog dana, ove neshvatljive strepnje pred prazničnu noć, koju ću, kao i sve do sada, dočekati uz bezbrižni porodični žamor i novogodišnji program Televizije Beograd? Svaki nečujni akord ovog dana, koji prolazi sporo, poput teretnog broda, nagoveštava gromoglasan smeh uz skečeve Jove Radovanovića, veselo pucketanje prstima uz nove satirične hitove Rokera s Moravu, ispijanje vina uz kafanske pesme Aleksandra Ilića, blentavo zurenje muškaraca i zavidni pogledi žena u butine Vesne Zmijanac i glamurozni, kičersko-erotski nastup sladostrasne Lepe Brene, koju su svi naši roditelji, skoro bez izuzetka, omađijani gledali kako se na temišvarskom stadionu „1 Maj” dizalicom spušta na scenu. Kakva nenadjebiva hiperbola proletkultističkog balkanizma! A tek akcioni američni film, a tek kaubojac sa Klintom Istvudom, a tek Supermen! Ko će to sve da izdrži uz mezel, torte, kolače i penušavi šampanjac?

Naše selo je udaljeno samo 10 kilometara od pograničnog pojasa koji obuhvata pojam „mali pasoš”, tako da ne možemo putovati u tu čarobnu susednu državu, koja nas preko crno-belih televizora svakog  dana opija i održava u životu. Da nam neko kaže da će se ovo Titovo zaveštanje za koju godinu raspasti u krvi, proglasili bi ga ludakom ili budalom.

Žene vade pribor, postavljaju sto, seku hleb i vade razna peciva iz rerne, prababa celiva ikonu Svetog Nikole i pažljivo bira obredno zrnevlje i suvu slamu za nastupajući pravoslavni Božić, ja slušam radio i listam stari Politikin zabavnik, dok ćaća vadi bardak od pet litara crnog vina iz podruma i s ponosom gleda fotografiju Mitra Mrkele u staklenoj vitrini, koju mu je neko poklonio s posvetom pozadi, pošto mu je nadimak „Mrkela” i, za razliku od mene, navija za Zvezdu. Dolaze sveti praznici, ali jedini bogovi kojima se trenutno klanjam su Predrag Spasić, Safet Sušić i Dragan Stojković, koji su pre mesec i nešto dana zabili Francuzima u kvalifikacijama za SP u Italiji.

Dnevna soba miriše na sveže borove grane, koje vise okićene šljaštećim ukrasima, raznobojnim bombonicama, pralinama, šećernim i cimet štapićima. Dim se poput lopova šunja iz dimnjaka, a za njim i poslednji Božić Bata, koji više liči na čika Iliju odžačara. Indijanska sela su u daljini počela da se tope. Mitar Mrkela nije pozvan u reprezentaciju. Jugoslavija je najveća košarkaška sila, koja će uskoro prokockati poslednji napad na sve ili ništa. Crveni petao je ućutao iza kubika drva. Para se diže iznad lonca sa supom. Stižu pečenje, kobasice, sarme i kolači. Odlazim da operem ruke. S one strane ogledala posmatraju me poznata lica glumaca i fudbalera sa samolepljivih sličica. Još uvek verujem da ću jednog dana postići gol u finalu Svetskog prvenstva. Voda grgolji u vodokotliću, drvena pajalica čami u ćošku, protočni bojler brunda kao debeli mačor, a belina keramičkih pločica me opija poput Aljaske Džeka Londona. Pripiti komšija ulazi bez kucanja u hodnik pevušeći pesmu „Jedan dan života”. Zamišljam jugoslovensku zastavu kako vijori na jarbolu nad Đerdapom i Lepu Brenu kako brije noge u nekom luksuznom kupatilu. Čujem ćaćin glas: „Šta radiš, bre, tamo, sereš pajvan?”

Posted in Uncategorized | 1 Comment

OCCIDENTALII

”Oferim servicii ireproșabile, la nivel occidental. Dispunem de personal calificat la toate nivelurile. Apelați cu încredere la niște profesioniști”. Așa sună reclama.
La intrarea în holul firmei te izbește un damf de blană udă de câine. Dintr-o spărtură acoperită cu sticlă mată, de culoare verde, lipsesc două pătrățele. De la distanță seamănă cu niște carii. Vântul șuieră nestingherit, ca o lișiță înzăpezită.
Secretara vorbește la telefon și nu dă nici cel mai mic semn că ar observa că ai intrat. Te simți ca o muscă anonimă într-o bucătărie de vară, căreia nu-i răspunde nimeni la bâzâit. Câteva minute de așteptare penibilă, în care privirea îți zburdă peste obiectele din această anticameră a haosului primordial. Pe frigiderul preistoric din colț, cu clapetă metalică laterală, cum se pot vedea doar în filmele din anii proletcultismului, zace o tavă de plastic în care sunt îndesați bureți de chiuvetă, cârpe mototolite, perii de sârmă, un încărăcător butucănos și o pungă începută de pufuleți. Din cauza grămezii de boarfe atârnate pe el, ai impresia că obiectul numit cuier, aflat vizavi de frigider, ocupă cel puțin o jumătate din încăpere. Umerii zvâcninzi ai secretarei, de găligancă ce s-a lăsat de baschet în anii terminali ai liceului, proptesc un dulap cu rafturi scorojite, din care, asemenea unor flamuri ale anarhiei birocratice, fălfâie foile dosarelor. Aspectul lor jalnic te duce cu gândul că tocmai au fost scoase dintr-un beci inundat. Pe perete stă atârnat un calendar personalizat cu realizările și logoul firmei.
La un moment dat, când aproape ai și uitat de ce ai venit, ușa directorului se deschide subit, ca într-un western. Directorul, cătrănit și împovărat de toate grijile umanității, apare în prim plan cu țigara strivită-n colțul gurii, evident, fără să salute pe nimeni, trece pe lângă tine trăgându-și geaca pe umeri și iese agitând nervos cheile mașinii. Secretara nu a încheiat convorbirea, vechiul frigider toarce zgomotos în colț, câteva foi se desprind din dosarele de pe raft și cad pe mocheta neaspirată de la inaugurare, de afară se aude schelălăitul unui câine lovit de pantoful directoral, după care totul se încheie cu sunetul motorului pornit al mașinii și dispariția acesteia în labirintul orașului.
Având în vedere că tocmai directorul e persoana cu care ai venit să te vezi, după convorbirea telefonică din urmă cu o jumătate de oră, conștientizezi că rostul rămânerii tale acolo echivalează cu prezența unui fir de păr pubian în fața organului genital aferent.
Pleci la fel cum ai venit. Ai putea să juri că minutele petrecute în compania secretarei sunt, în conștiința dânsei, sinonime cu absența ta ființială. De un păianjen sau de un șobolan măcar s-ar fi speriat, ar fi avut de tresărire, o reacție, dar prezența ta nu a determinat-o nici măcar să-ți arunce o privire. Timp de câteva clipe, ai plutit în neant, ca o mulțime vidă.
Cuprins de un sentiment de inutilitate abisală, te bucuri când dulăii din curte încep să latre la tine, dovedind că nu te-ai transformat în omul invizibil.
Intri în mașină, pornești motorul și privești orașul prin parbrizul care se dezaburește încet. La radio tocmai se încheie una din sutele de melodii dedicate Crăciunului, după care începe blocul de reclame. Prima dintre ele te izbește ca un ciocan pneumatic în moalele capului: ”Oferim servicii ireproșabile, la nivel occidental. Dispunem de personal calificat la toate nivelurile. Apelați cu încredere la niște profesioniști”.
Prin spărtura acoperită cu sticlă mată, de culoare verde, se ivește capul unei vrăbii jucăușe. După el apare încă unul. Ciripesc vesele și își iau zborul spre primul copac. Spre Occident.
Posted in Uncategorized | Leave a comment