viața pe caiet

Îi intră pe 29 decembrie salariul pe ultimele patru luni de la intreprinderea semifalimentară la care lucrează ca paznic de noapte. Aproape că încetase să mai spere, așa că își face cruce în fața tuturor bisericilor din Iosefin până în Unirii.
Îi telefonează nevestei că au în sfârșit bani de mers la revelion, să nu se mai chinuie să facă 25 de kile de salată de boef. În drum spre casă se oprește să lingă câte o bere în fiecare crâșmă. ”Azi e ziua mea norocoasă”, își spune în barbă trecând pe lângă casinoul ”Million”. Într-un sfert de oră topește jumătate din bani la roată, se drege cu un whisky primit moca și se felicită în sinea lui că nu i-a spus muierii că a luat banii pe patru luni. O să-i zică numai de leafa pe luna curentă și o să dea vina pe hoții ăia de la firmă.
Ultimii 400 de lei îi sparge însă la un birt cu lăutari din Lipovei, unde dă și două dedicații pentru interlopii știrbi din zonă. Ajunge acasă pe la 6 dimineața, rupt în cur, nevasta îl așteaptă cu sucitorul pe scări.
Se trezește la prânz cu capul cât bostanul, se scobește de mărunți prin buzunare să-și cumpere niște aspirină. Muierea, într-un capot șifonat, cu un prosop în jurul capului și o țigară cârnă în colțul gurii trântește oalele și suduie prin bucătărie. Deschide ușa cu delicatețea unei pisici și întreabă:
– ”Iubi, cum stăm cu salata aia de boef? Te ajut cu ceva?”
Ajunge de la etajul 4 la parter în 10 secunde. La ieșirea din scară aude doar salva de obiecte metalice a căror țintă era capul lui, de parcă nu l-ar durea destul.
Intră în primul birt din zonă și-și deschide o nouă linie de credit pe caietul vechi cu coperți verzi ce stă în stânga pultului. Pe ultima pagină vede înscrisul ”Produs de Fabrica de Hârtie Letea” și simte acel miros specific de fibre de celuloză care îl duce cu gândul la primul 4 luat în vremea când era elev la generala 7. Bătrâna patroană îi întinde un pahar de rom și-l întreabă de complezență:
– Și? Unde mergeți de revel?
Își șterge gura cu mâneca bluzei de trening, tușește și-i face semn cu mâna să-i mai toarne un deț.

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

FRIZERIȚA CHEALĂ

Salon de coafură de cartier la parterul unui bloc. Pe ușă scrie și ”FRIZERIE- TUNS BĂRBAȚI – 15 lei”.
– Bună ziua, se poate un tuns?
– Nu, trebuie să vă faceți o programare.
– De ce?
– Așa se procedează.
– Ok, mă programez acum, e 9,35. Pentru 9,36 e bine?
– Nu se poate. Stați să mă uit… doar la 1,30 se poate.
– Și totuși, acum de ce nu se poate? Nu e nimeni aici în afară de mine.
– Am și alți clienți, nu pot să ajung la toată lumea.
– Care clienți? Salonul e fucking gol!
– Vă programez la 1,30 sau nu?
– Nu, bineînțeles că nu.
– De ce?
– Pentru că nu vreau, am văzut că e gol și de aceea am intrat.
– Dar care-i problema să veniți la 1,30?
– Dar care-i problema dumneavoastră să mă tundeți acum?
Îmi dau gluga jos îi arăt capul și continui:
– Aveți de lucru maxim cinci minute, luați numai la spate și lateral puțin cu mașina, nicio filozofie.
– Îmi pare rău, acum nu se poate. Dacă vreți puteți rămâne, poate prindeți un timp între două programări.
– Doamnă, dar e gol, sunt singurul potențial client.
– Nu sunteți singurul.
– Dar cine mai e aici în momentul ăsta?
– Eh, na, asta-i bună, mai sunt și alții!
– Ce e ăsta, teatru absurd?
– Nu, salon de coafură și frizerie.
– V-ați greșit menirea. Cu teatru ați face mai mulți bani.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

RĂCEALĂ DE SEZON

– Iară bei, măi, pramatie, iară bei?
– Ce sari așa? Care-i baiu`?
– Crezi că nu se simte damfu`? Pute-n cameră ca dracu!
– Aaa, mi-am fiert o țuică pentru răceală.
– În fiecare zi ești răcit, nu?
– Ce-n fiecare zi? Păi, am răcit, ce, mie-mi place că-s răcit? Tră` să mă tratez!
– Să te tratezi? Și așa te tratezi, fără medicamente?
– Medicamentele nu-s bune, n-ajută la nimic, e o mafie a farmaciștilor. Mi-a zis și doctoru` Jurcuț…
– Care-i tot bețiv, ca și tine!
– Hai, fără din astea… așadar, mi-a zis și doctoru` Jurcuț că remediul cel mai bun pentru răceală e țuica fiartă cu miere și piper! O porție din asta face cât zece pastile! Păi dacă doctoru` zice, ce, știi tu mai bine?
– Văd că nu ți-ai pus nici miere, nici piper… Și nici n-ai fiert-o!
– Păi dacă n-avem miere-n casă! Iar piperul nu l-am găsit, frasu` știe unde l-ai pus!
– Și câte pastile ai băut, să nu mă apuc să răscolesc prin casă?
– …
– Hai, spune, că întorc toată casa pe dos și dracu` te ia!
– Tot flaconul. După care l-am aruncat la gunoi… Știi, nu-i bine să lași medicamentele la îndemâna copiilor.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

”GUNOAIE DE VIKINGI” – ÎN BANAT

Când eram mic și mai făceam câte o prostie (destul de des, dealtfel), străbunica mea obișnuia să mă gratuleze cu apelativul “đubre svecko i norvecko”. Multă vreme n-am înțeles foarte clar ce înseamnă această expresie. Știam doar că ”đubre” e ”gunoi”, ceea ce era suficient. Ulterior m-am prins că e o pronunție greșită a expresiei (destul de ciudate pentru Banat) “đubre švedsko i norveško”, adică ”gunoi suedez și norvegian”). M-am tot gândit, dar nu am reușit să fac vreo conexiune cu îndepărtații scandinavi. De ce ar fi folosiți aceștia ca termen de comparație într-o vorbă de ocară de către niște bănățeni care nu au avut niciun contact cu ei?
Cu totul întâmplător, am găsit în urmă cu câteva luni într-un garaj o revistă literară iugoslavă din anii 80. Curiozitatea m-a făcut s-o răsfoiesc și să citesc traducerea unui interviu cu o anume doamnă Skardal, care, amintind la rândul ei de un poet scandinav de la începutul secolului al XX-lea, imigrant în Statele Unite, povestea cum acesta scrisese câteva versuri despre ”bătaia generală care s-a încins între grupul de nordici și grupul de balcano-maghiari” pe unul din vapoarele care plecaseră din Hamburg cu destinația New York. Singurul cuvânt folosit de aceștia pe care și-l amintea era ”djubre”, ceea ce demonstrează că participanții scandalului au fost, mai mult ca sigur, sârbi din Banat, la vremea respectivă cetățeni ai Austro-Ungariei.
Pesemne că printre cei care s-au întors acasă după ce au câștigat niște bani în America s-au numărat și unii dintre scandalagii, care le-or fi povestit consătenilor despre ”gunoaiele de suedezi și norvegieni” cu care s-au încins, astfel că expresia a intrat în folclor într-o formă pocită, dovadă că oamenii de atunci nu știau foarte clar cine sunt suedezii și norvegienii.
Posibil să existe și alte explicații sau interpretări, dar eu nu le-am găsit până acum.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Șarpe, șerpește

17 decembrie 1989

Dimineața miroase a „Snagov” și cicoare. Șerpii de fum se încolăcesc în jurul neliniștilor matinale și evadează prin geamul bucătăriei spre meterezele plumburii ale cerului. Surogat de tutun, surogat de cafea, surogat de viață. Mă preling pe casa scării până la parter ca o știmă mitologică, ca o umbră angrenată în procesul de producție al unui rai egalitarist. Sub asemenea auspicii, veșnicia e un blestem de neîndurat. Cine și-ar putea imagina că voi muri tocmai azi?
Treișpele pleacă hodorogind din stația de pe Gheorghe Lazăr, nu e niciun loc liber, mă țin de bară și fac eforturi disperate să nu cad în abisul de mâzgă de pe marginea drumului. Prin vitrinele mari ale alimentarei „La Rusovan” se văd bancurile sărate de pește oceanic, îndesate în conserve marinate și uleioase, literele rotunjite ale reclamelor la mezeluri, cu fețe vesele de porci și borcanele cu fasole sleită. Cobor la fabrica „6 Martie”, sar peste o baltă de ulei și continui pe jos. Vizavi, la Fabrica de Pâine, coada la franzele înaintează șovăielnic, ca o lighioană domesticită, umilă. Pe frontispiciul clădirii „Fructus” e trecut anul 1909, sub care cineva a spart un geam. O vrabie speriată își ia zborul prin spărtură.
Acceleratul de București trece peste viaductul pe care tronează un panou mare, cu litere albe pe fond roșu. Din cauza emisiilor de gaz și a uleiului scurs din locomotivele CFR, se vede doar cuvântul PACE. Pinii din părculețul 700 mă privesc amenințător pe aleea de dale ce duce până în piață. În butoaiele de plastic înoată verzele puse la murat, ca niște capete tăiate de șerpi.
Iată vine tramvaiul. Compostez biletul, o călătorie costă 25 de bani. Cam cât o viață de om în ziua de azi. Trecem prin Libertății, acolo unde un balaur măsliniu, purtând însemnele armatei, își îndreaptă amenințător țevile spre mulțimea de paltoane și căciuli de blană, care s-a trezit dintr-un coșmar și trece ostilă pe lângă soldatul comunist din Parcul Central, dinspre Maria. Din stații portabile se aud voci marțiale, mecanice. Sub chipiuri, oamenii se transformă în ordine. Într-o încăpere din Casa Armatei, niște umbre se plimbă neliniștite în spatele draperiilor. Telefoanele sună, ușile capitonate se îmbibă de gravitatea situației, frica plutește prin fiecare încăpere și se lasă cu repeziciune peste întregul centru vandalizat.
Cobor din tramvai și sunt izbit de un val de euforie. Mă plimb tranchilizat prin aceleași piețe Art Nouveau, pe care le știu pe de rost, dominate de catedrala mitropolitană, survolată astăzi de stoluri de păsări negre. Atâtea pagini goale urlă din mine încât simt că voi exploda. Strigătul lupului solitar se contopește cu vuietul nebunesc al mulțimii. Cuvintele nu pot descrie scenele desprinse dintr-o pictură suprarealistă, din care începe să picure sânge în galerie. Strada Alba Iulia mă gonește ca o știucă cu dinți ascuțiți spre lupoaica hămesită din centru.
Vocea mulțimii, ordonată în slogane ale libertății, mă trezește ca apa rece ce țâșnește din țeava mașinii de pompieri. Câinii și-au rupt lanțurile și mârâie, mușcă, se pregătesc să sară la beregata stăpânului odios. Se încinge o coridă sălbatică și nici nu ne dăm seama când a început balaurul să ne ia în coarne. Se aud primele rafale. Cine a mai văzut seceriș în plină iarnă? Roiuri de albine de plumb îmi șuieră pe la urechi, deasupra capului. O coasă invizibilă mă lovește sub genunchi. Aș vrea să continui marșul disperării, dar mă tărâsc prin propriul sânge asemenea unui melc strivit de șenile. Șarpele întunericului m-a mușcat, iar veninul mi se răspândește prin organism cu jovialitatea macabră a unui drăcușor. Respir din ce în ce mai greu. În jurul meu văd și alte spice umane. În dreapta o pensie de urmaș, în stânga un nume de stradă, iar la mijloc eu, gaura de pe steag. Deasupra orașului apare un disc imens, pe care îl recunosc din colecția mea de viniluri. Degetul arătător al mâinii înțepenite, îndreptate spre cer, se transformă într-un ac de pick-up. Orașul devine tot mai mic, tot mai mic, de parcă ar încăpea într-o cochilie. „Șarpe șerpește, cu solzi ca de pește, prin rău șerpuiește”…
Peste Timișoara se lasă cețuri străvezii, pe pleoape se strânge chiciură și scrum. Petalele sufletelor plutesc prin văzduhul rece. Un trandafir negru crește pe pieptul din care șarpele s-a înălțat spre marele labirint de lumină.

Posted in Uncategorized | 2 Comments

păduchernița

Multe din diminețile de week-end sunt rezervate vizitării piețelor de vechituri. În limba sârbă există un cuvânt fain care le definește, ”buvljak” (aprox. ”păducherniță”). În germană se spune ”Flohmarkt”, în maghiară ”bolhapiac” și înseamnă cam același lucru. Acolo, spre deosebire de magazinele noi și moderne din zona centrală, găsești frânturi din vremuri, oameni și iluzii care au fost, toate oglindindu-se în diverse obiecte, aparent banale și lipsite de orice valoare sau utilitate.
Îmi place să mă uit la pozele vechi ale unor necunoscuți anonimi. Fără să fiu indiscret, gestul ăsta îmi permite să-mi bag nasul prin camere, odăi și timpuri care nu mai există de mult. Sau există, dar nu mai găzduiesc aceleași suflete, aceleași aspirații, aceleași vise și povești întortocheate.
Văd fețele luminate sau întunecate ale unor oameni zâmbăreți, la petreceri de familie, în cafenele sau în alte locuri publice, ciocnind pahare și închinând în cinstea unor zile mai bune. Toți s-au mutat între timp într-o Timișoară subterană, și-au lăsat oasele pe vreun front, au emigrat spre alte zări ori s-au prăpădit Dumnezeu știe pe unde.
Aș vrea să pătrund măcar pentru o clipă în lumea lor, să gust din amarul berii de atunci, să-mi umezesc gâtlejul cu un vin bun, să aud despre ce se vorbea la masă… Dar e exact ceea ce nu se poate și nu se va putea vreodată. Habar n-am cine sunt acei oameni, ce limbă vorbeau sau cu ce se ocupau, dar mă bucur și mă întristez în același timp privindu-i. Aceste poze sunt ultimele gauri de vierme care mai duc acolo. Într-o ”păducherniță” pe care unii vor s-o dărâme.
Zăpada a acoperit orașul. Dimineața miroase a omletă, a cafea și a față stropită cu spirt medicinal. La radio Novi Sad se aude o piesă de pe albumul ”Buvlja pijaca” din 1982. E albumul meu preferat al formației Riblja Čorba.

Posted in Uncategorized | 2 Comments

parfumul zilei de ieri

Uitați-vă la vechile biblioteci – clepsidre tăcute ale misterelor, și comparați-le cu cele mai moderne centre universitare de astăzi.
Uitați-vă la ceasurile de epocă, la fantezia detaliilor lucrate cu maximă migală, și comparați-le cu telefoanele mobile setate să arate ora exactă.
Uitați-vă la jucăriile din secolul al XIX-lea și comparați-le cu cele mai moderne jocuri pe calculator, care sunt de o mie de ori mai complexe, dar tot de atâtea ori mai lipsite de acel aer enigmatic și nedeslușit ce crește la umbra împietritei lor bătrâneți.
Uitați-vă la vechile cărți de joc, la motivele și personajele burlești, satirice și demonice pe care le înfățișează, și comparați-le cu sloturile mecanice din cazinouri.
Uitați-vă la mobilierul vechilor farmacii, la stilouri, la caligrafie, la cafenele, hanuri, poduri sau clădiri.
Viața oamenilor din trecut a fost mult mai grea decât cea a oamenilor de acum, uneori mai absurdă și nedreaptă, dar vraja încă mai dăinuie. Încă mai miroase a pipă, a harnașament, a piele fină, a pivniță de vinuri.
Va exista vreodată o poezie a Mall-urilor, a băncilor, a plexiglasului, a sediilor de firme multinaționale?
Există vreo capodoperă a opulenței?

Posted in Uncategorized | Leave a comment