PLOAIA CARE A VENIT…

Nu ne-a mai prins o asemenea ploaie la un meci de la romanticul dezastru cu Steaua din 2004. Au trecut niște ani peste noi, nu mai suntem tinerii explozivi din Masseria și Drojdierii care, la vremea respectivă, dintr-un impetuos spirit de frondă, ocupau Peluza Nord. Unii s-au retras complet din film, alții vin sporadic la meciuri, însă majoritatea a rămas în fenomen, sub formă de ariergardă fidelă a tinerei galerii poliste de pe Știința. Nu mai avem combustibilul din tinerețe, nu ne mai implicăm ca pe vremuri, nu ne mai mână acel tumult inexplicabil, nu ne mai animă zvâcnirile exceselor ludice, dar încă nu am predat bocancii și încă mai avem multe de spus și de făcut.

Torentul de ieri, curgând vijelios pe povârnișurile mocnindei noastre pasiuni, ne-a reîntors pentru câteva zeci de minute în epicentrul nebuniei de odinioară, când te eliberezi de toate înfrânările, când te dezbraci la bustul gol, sari în ploaie, urli și te transformi în zeitatea care îi însuflețește pe gladiatorii ce-și apără blazonul pe teren.

Șansele noastre sunt mici. Unii spun infime, alții inexistente. Lumea deplânge lipsa banilor, a jucătorilor de valoare și susținerea unei pături mai largi a fanilor timișoreni. Toate acestea nu se pot crea printr-o manevră menită să mascheze realitatea. Am devenit ceea ce suntem prin propriile forțe. Având în vedere climatul toxic în care ne desfășurăm activitatea, aceasta reprezintă o însemnată performanță. Și onoare.

În fotbal însă, la fel ca în artă, e greșit să crezi în nepărtinire și echidistanță. Neutralitatea este apanajul mediocrilor, călâilor, martalogilor de duminică. A celor care se mulțumesc cu mijlocul clasamentului, a celor care vin la meci cu sămânța de floare în buzunar, încercând, dacă se poate, să nu plătească biletul și să-și verse frustrările pe jucători. A celor privați de iluzii, de nebunii, de donquijotisme. Noi suntem făcuți din alt aluat. Ne trebuie foarte puțin pentru a crede, la modul cel mai nesăbuit cu putință, că toate numerele de magie din bâlciul zădărniciei sunt reale.

Noi suntem ecoul phoenixian al vechii Timișoare, care dăinuie peste decenii. Noi suntem haiducii răspopiți ai unui sistem bolnav, care își flutură steagurile ca pe niște hangere ale devotamanetului. Noi suntem fulgerul care a brăzdat cerul într-o zi de august. Noi suntem eterna reîntoarcere la litera T de pe piept. Noi suntem ploaia care ”le va curăța pe toate”. Noi nu susținem, noi credem. Noi nu avem nimic, noi suntem totul.

Foto: Pressalert

Posted in Uncategorized | 3 Comments

PE CONTRASENS PRIN BANATUL MONTAN

Zilele astea am fost invitat la Socolari, alături de poetul Adrian Bodnaru, să vorbesc în cadrul evenimentului ”Artă-n casă” despre ceea ce scriu. Neștiind să țin discursuri motivaționale, să gândesc mereu pozitiv și să mă fac plăcut cu orice preț, sper că le-am stârnit totuși curiozitatea celor din auditoriu vizavi de conținutul cărții prezentate.

Având în vedere că toată tinerețea mea a fost un slalom aproape neîntrerupt printre ritmurile diverselor subculturi și periferii sociale, în care am experimentat senzații foarte stranii, am cochetat cu pulsațiile extremelor și am avut privilegiul să cunosc personaje dintr-un underground absolut, nu m-am considerat niciodată un om de cultură. Nu am o agendă culturală prestabilită, nu aparțin niciunui grup, nu am ambiții/conexiuni politice și încerc să fiu cât mai puțin orgolios. La Socolari am întâlnit însă o comunitate foarte pestriță, o atmosferă relaxată și niște oameni creativi care încearcă că confere sensuri și identități noi culturii contemporane.

Am vorbit despre ”Punk Requiem” ca despre un moment de cotitură din viața mea. Cei care au citit-o au numit-o ”un pod peste generații” și o ”carte de identitate a Timișoarei”. Mă bucur foarte mult văzând că a reușit să depășească granițele între care a fost zămislită și să se ducă dincolo de personajele cărora le era adresată inițial. E cartea după care nu mă mai simt stingher atunci când văd în dreptul numelui meu cuvântul ”scriitor”. Până la apariția ei nu eram foarte sigur că fac parte din această categorie.

Chiar dacă nu mă simt în largul meu atunci când trebuie să vorbesc despre literatura pe care o scriu, considerând că magia adevărată există doar între paginile cărților, sunt conștient că ea trebuie susținută și promovată la modul profesionist, așa cum mi s-a părut că se întâmplă la Socolari. Nu prea citesc reviste de profil, urmăresc destul de sporadic cronica literară și nu țin să fiu neapărat în centrul atenției, dar îmi place literatura vie, care le stârnește oamenilor curiozități, emoții sau zâmbete. Îmi place să creez vibrații pozitive, să redesenez amintiri și iluzii. Am fost surprins să aflu că destui oameni ”importanți”, cu câteva biblioteci la activ, au recomandat ”Punkul” cunoscuților. E o mare onoare pentru mine.

Îmi pare rău că n-am putut rămâne mai mult la ”Artă-n casă”, unde aș fi avut privilegiul să cunosc oameni creativi și interesanți, care au început să-și lase amprenta asupra identității și aspectului întregului sat, reinventându-l într-o nouă paradigmă a meșteșugurilor rafinate. Banatul montan seamănă cu un tărâm de basm, care gravitează între uitare și redescoperire. Artiștii timișoreni au optat, din fericire, pentru varianta a doua.

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment

PISTOL CU APĂ

Pe vremurile în care

mă cățăram în nucul din fața casei

îmi doream să devin

un lonesome cowboy

să cutreier amăgitoarele depărtări

să umblu călare

ca o stafie

din oraş în oraș

să port în suflet un mare mister

și o poză zimțată lângă tabacheră

să beau whisky în amurgurile purpurii

să-mi petrec nopțile

printre coioți și cactuși

să fiu iute la pistol

să mângăi un Winchester personalizat

să am pinteni de argint

pălărie neagră

o muzicuță gravată

un fulger negru sub șa

să fiu fratele de sânge

al căpeteniilor siouxe

neînduplecate de legile fețelor palide

și să renasc

mereu și mereu

din colbul propriei legende

în serile lângă foc ale trapperilor

în saloanele pline de fum

și în cărțile de poker ale nepoților.

Dar ce să fac

dacă în spatele măştii

lui Clint Eastwood

zăceau Stan și Bran

care se băteau

în fiecare zi cu frişcă

și în loc să adorm

pe ritmul muzicuţei lui Morricone

m-am trezit crescând

pe melodia lui Chaplin

“This is my song”?

Majoritatea actorilor

rămân

totuşi

de cealaltă parte a peliculei.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

AMERICA DE PE ULIȚA A II-a

-Nu vii până la mine să mănânci un pepene? îmi strigă străbunica văzându-mă că trec cu bițigla prin fața casei lui cika Joșka.

Îi fac cu mâna în semn că vin imediat, numai să-mi recuperez praștia.

Scoate un cuțit din sertar, deschide frigiderul și se apleacă să ia jumătatea zemoasă de pepene galben.

-L-am băgat o țâră în ”fridge”, cum spune Keka, să fie rece, zice răzând.

De fiecare dată când pronunță cuvântul ”frižider“, adaugă inevitabil și englezescul ”fridge”, ironizând-o pe verișoara ei, Keka din Sânpetru, care chipurile n-a mai știut cum se spune în sârbește la frigider după ce s-a întors din America.

Știu foarte bine că urmează și celelalte povești legate de vecinii de pe ulița a doua plecați ”priko bare” (”peste baltă”). Născută în Austro-Ungaria, baba Darinka nu prea conștientizează că a trăit în două țări diferite. ”Cum se poate una ca asta, din moment ce eu nu m-am mișcat din Variaș? Circulă țările mai des ca mine?” De fapt, a fost de câteva ori la Timișoara și Arad și o dată la Cluj, cel mai lung drum din viața ei, de care vorbește cu pasiune de fiecare dată. Știe însă că America e ceva mai departe decât Clujul, fiindcă până acolo se merge cu „šifa” (”vaporul”).

Prima ei amintire despre țara promisă se leagă de poveștile lui Laka, văcarul de pe strada cimitirului sârbesc, un fel de Münchausen al Variașului. Toată lumea știa că inventa snoave, dar erau atât de distractive încât nimeni nu-l contrazicea sau acuza că minte.

-Merg eu o dată cu vaporul spre America. Numai lume aleasă, de viță. Deodată, šifa se oprește la mijlocul oceanului. Nimeni nu știe să repare stricăciunea. Doamnele în rochii scumpe au început să se panicheze, dar atunci am intervenit și le-am spus: ”Nu vă fie frică, rezolv eu treaba asta”, după care mi-am suflecat mânecile de la cămașă, am sărit în apă și am împins vaporul până în America.

După faza cu frigiderul, urmează inevitabil povestea despe vecinul Zorko, care a venit în vizită după doar un an și ceva petrecut la Detroit.

-Ne-am așeazat baș aici, în ”kujnica” (”bucătăria”) asta, el era pe scaunul ăla pe care stai tu acum. Deodată se ridică în picioare și arată cu degetul spre ”šifoner” („dulap”) și mă întreabă: ”Cum se zice la asta, că acolo vorbesc numai în engleză și am început să uit cuvinte?”

Baba râde de se sparge.

-De soră-mea după mamă ți-am povestit, de Dobrinka? Cum a părăsit-o ta-su înainte să se nască și a plecat în America?

Evident că mi-a povestit de netrebnicul poreclit Prkagaja, care a fraierit-o pe încă minora Justa să vândă două ”lanțuri” de pământ pentru a pleca cu el în America, dar într-un final s-a dus numai el, lăsând-o pe amărâta asta gravidă să-și rupă spinarea pe moșiile celor avuți. Mergea la săpat și la plivit mutându-și bebelușul de la grămadă la grămadă. De aceea Justa a fost tot timpul mai atașată de Dobrinka decât de baba Darinka, pe care a avut-o ulterior cu văduvul Milorad. Acesta a ratat la rândul lui plecarea în America alături de familia Weissmüller din strada a VI-a, al cărei argat era, fiindcă a lăsat-o gravidă pe o altă vecină. Și tatăl lui deda Milorad, Živko, s-a dus să-și caute de lucru în țara promisă, pentru a se întoarce cu bani acasă, dar au căzut niște placaje peste el și i-au retezat capul. Acasă a sosit doar o telegramă însoțită de poza răposatului. Am auzit toate astea de zeci de ori, dar o las pe baba Darinka să-și depene amintirile.

-Știi cum și-a luat tălpășița șmecherul de Prkagaja? Avea un pantof de o culoare și altul de altă culoare. Ce-o fi zis ăia când l-au văzut? Cred că i-a dat pe spate, ha, ha, ha!

Termin de mâncat pepenele galben și spun că trebuie să plec. Ea mă conduce până la stradă. Îmi arată o casă de vizavi, din susul uliței a II-a, și îmi spune că acolo a stat Lalika Pača, un băiat foarte finuț și elegant, care se îmbrăca ca un ”chițoș”. Și el a fost în America și toate rudele, vecinii și prietenii s-au adunat să-l întâmpine când s-a întors, să vadă ce minuni le-a adus, dar în micuțul lui geamantan erau numai câteva parfumuri și ustensile de barbierit.

-Și acum se mai simte parfumul lui Lalika dacă te plimbi pe trotuarul de vizavi, spune baba Darinka răzând.

-Auzi, maico, da Prkagaja s-a întors vreodată din America? A văzut-o vreodată pe baba Dobrinka?

-Da de unde! Ăla n-avea bani nici să-și cumpere șireturi, darămite bilet de tren. Îți dai seama cât costă un bilet din America până la Variaș, dacă de la Timișoara costă 13 lei?

-Păi nu tră să vină cu šifa de acolo?

-Fras! Pe aia a scufundat-o Laka de mult, ha, ha, ha.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

CE SPUNE BEREA DESPRE OAMENII CARE CRED ÎN IMPLICAREA LOR POLITICĂ?

Hipsterul liberal, ateu și gay friendly: obligatoriu artizanală, fără gluten, cu aromă de salvie&ghimbir și o felie de lămâie. Bea maxim două fiindcă n-are bani de mai multe. Spune că berile făcute industrial sunt otravă curată, dar la festivaluri techno îl vezi cum topește un carton de poșircă Tuborg cu 2% alcool, primit moca de la organizatori pentru că a ajutat la căratul sculelor.

Fascistul mizantrop: doar bere bavareză la halbă de litru. În timp ce-și linge spuma de pe mustăți se visează într-o berărie müncheneză, cântând refrene marțiale alături de alte cămăși brune. Când se îmbată vorbește despre război, faptele de vitejie ale strămoșilor și moartea iminentă a Europei. O cheamă pe chelneriță fluturând ostentativ brațul drept. În drum spre casă încearcă să deseneze o zvastică cu jetul.

Comunistul cu aere de artist: cel mai pârlit dintre toți, consumă numai bere la pet. Cu cât bea mai mult, devine mai virulent în promovarea egalitarismului, anticapitalismului și drepturilor clasei muncitoare, cu toate că n-a lucrat nicio zi în viața lui. Ascultă la căști Manu Chao și reggae, poartă rasta și șapcă cu Jamaica. Pregătește expoziția ”Metafizica orzoaicei”, dar nu găsește sponsori. Răgâie a pagubă.

Anarhistul: oricând, oricât, oriunde. Evită să plătească, bea pe caiet, se încaieră prin birturi, ia bătaie de la femei. Nu face nimic din ce și-a propus și numește chestia asta ”autoguvernare morală”. N-a mai fost treaz de la Euro 96 și încă o înjură pe Thatcher, neștiind că a dat colțul între timp. N-are nicio preferință în materie de bere, cu condiția să fie multă și ieftină. Scrumează în sticle goale după care le sparge. Viața lui e un performance ratat.

Conservatorul filoamerican: numai la doză, ca rednecșii texani din ”King of the hill”. Nu bea niciodată stereo, adică bere cu vodcă, fiindcă se teme de o intoxicație rusească. E interesat de cifra de afaceri a fabricii de bere, de sporirea profitului și de rebranduirea capacelor. La beție e mai plictisitor decât un meci de baseball. Chiar și beșina lui adie a prosperitate, îmbuibare și progres.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Examenul

Nu mi-a plăcut niciodată să repet în ziua examenului. E o chestie care te panichează inutil și-ți relevă câte chestii nu știi. Ce-am învățat bine, ce nu, seaus calu`!
Prin urmare, înaintea unui examen la istoria medievală m-am oprit să ling o berulă la bodega ”Amigo”, distrusă între timp de scolasticii trezveniei universitare și de puritanii progresului.
Când să mă ușchesc spre UVT, simt că mi s-a deschis injectorul și că-i mai trebuie urgent o sticlă de carburant pe bază de orzoaică pentru motorul cu ardere internă. No, mai da-ți-mi o bere tanti Stela, ce să fac acum, doar n-o să răspund eu primul! Și fiindcă noi, sârbii, avem o vorbă – “Triput Bog pomaže” (“De trei ori ajută Dumnezeu”) – am consumat-o și pe a treia, pentru a mă dezinhiba total.
Ajuns în fața sălii de examen, văd forfota aceea teribilă și generatoare de stres: foi împrăștiate peste tot, cursuri dezlânate, cărți subliniate cu markere roșii, verzi și fosforescente, caiete îndoite, ochi bulbucați, pahare de plastic cu surogat de cafea și niște fețe speriate, adâncite în texte reci și inamice, din care oricum nu se mai înțelege nimic. Poate că repetitio est mater studiorum, dar nu în ajunul disznótor-ului.
Din când în când mai iese din sală câte o față palidă, de parcă ar fi participat la o ședință de spiritism în care răposata mătușa Leana i-a spus că se va însura după terminarea facultății cu grăsana asimetrică din grupa de istorie-teologie. Înconjurată instantaneu de roiul rozătoarelor de unghii, fața palidă e supusă unui tir necruțător de întrebări: ”ce ți-a picat?”, ”ai știut ceva?”, ”cum îi profu, îi nervos?”, ”se poate copia?”, ”cât te-o ținut?” După care urmează corul inevitabil de văicăreli și tânguiri: ”vai de capu meu, io nu știu nimic”, ”oohh, îmi explodează capul”, ”mooamă, simt că leșin”, ”nu, că examenul ăsta îl pic siii-guuur!”
Două fete citesc cu mâinile la urechi un curs și încearcă să repete bolborosind cu ochii închiși ceea ce au citit. Una trântește nervoasă foile și spune aproape țipând la cealaltă:
– Cum dracu să rețină cineva numele astea idioate, Cătlăbuga, Overchelăuți…
Chiar dacă întrebarea nu mi-a fost adresată, am simțit nevoia să intervin cu o glumiță, pentru a mai detensiona atmosfera:
– Asta e simlu, zic eu. Te gândești la un tătar cu clăbuci pe cap și la un sat care a primit numele după Overkill.
Tipa s-a uitat la mine cu o față atât de derutată, încât mi-am dat seama că n-auzise nici de Bug, nici de Overkill.
Am intrat la examen după ele. În timp ce eu stăteam în bancă și scriam relaxat despre chefurile pe care le trăgea Baba Novac cu valahii după ce a dădea iama în turcaleții din Ada Kaleh, una dintre cele două răspundea. Evident, i-a picat un subiect legat de relațiile dintre Ștefan cel Mare și Cazimir al IV-lea. Profesorul a întrebat-o și despre bătăliile moldovenilor cu otomanii, printre care se număra și cea din 1485, ghiciți care… În capul ei era un talmeș-balmeș total, n-a nimerit nicio denumire, niciun eveniment, niciun an. Se aștepta la 9 sau 10, dar a plecat cu un 5, și ăla la limită. La ieșire s-a întors spre mine și m-a privit ca un coiot rănit. Cred că mă ura din toți rărunchii, ceea ce mă distra teribil.
După examen m-am reîntors, victorios, la ”Amigo”. Mi-am luat o bere și mă gândeam unde să mă uit la meciul sârbilor contra Olandei de la mondiale. Cele două colege mergeau cătrănite spre Complex. Le-am strigat și le-am invitat la o bere, bătând cu degetul în aer sticla maro de ”Timișoreana”.
Fără o strategie prealabilă, ambele mi-au arătat concomitent degetul mijlociu.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

10 postulate despre semafoarele din Timișoara

Semafoarele din Timișoara sunt atât de inteligente, încât unii daltoniști le confundă cu palmierii.

În timp ce toți românii își dau cu capul de pereți, bănățenii își dau cu fruntea de semafor.

Semafoarele merg atât de încet pentru ca șoferii să petreacă în trafic cât mai mult timp, să poată admira realizările mărețe ale primăriei.

Dacă ar participa la alegeri, organizația ”Verde pentru biciclete” ar fi surclasată de organizația ”Roșu pentru semafoare”.

Mihai Pacepa a scris cartea ”Orizonturi roșii” după ce a făcut o plimbare la oră de vârf pe bulevardul Take Ionescu.

În semn de prețuire față de semaforele inteligente din oraș, echipa ACS Timișoara își va schimba culorile în roșu-verde.

La Timișoara se înmulțesc semafoarele, dar zebrele mor pe capete.

Doar primarul Nicolae Robu are un IQ mai mare decât semafoarele inteligente din Timișoara.

Când a fost George Bush în vizită la București, pe cer a apărut un curcubeu. Când vine Nicolae Robu, apare un semafor.

Pentru a mai tempera obrăznicia șoferilor olteni, Nicolae Robu va închide definitiv pasajul Jiul.

Posted in Uncategorized | 1 Comment