CĂCIULATA

Lipsa de autostrăzi face ca orice drum mai lung de 100 de km prin unele zone din România să fie anevoios. Noroc că Ramones, Bijelo Dugme, Metallica, frații Petreuș și o sticlă de ”Russkij Standart” ne ușurează călătoria inițiatică spre Râmnicu Vâlcea. Prima impresie când intri în oraș e că, în cazul unei ipotetice candidaturi postume, Nicolae Ceaușescu ar lua peste 90% din voturi. Parcarea de lângă stadion e plină cu tractoare, combine și gardieni. În parcul de copii din zonă, fata de la terasă ne dă, nu știm de ce, asigurări că nu e din localitate, ci ”din Orient, din Italia”. Probabil că vânzarea de hamsii și bere la dozator îi vine ca un hobby estival. Meciul în sine e mai plictisitor ca orele de chimie din școala generală. Cineva propune să ne facem tricouri pe care să scriem: ”IUBITORII FOTBALULUI DE PROASTĂ CALITATE”. De fapt, au făcut-o deja Grobarii (“Ljubitelji lošeg fudbala”), dar dacă tot am împrumutat cântece de la ei, putem prelua și un slogan realist.
La întoarcere ne hotărâm să oprim la o speluncă, să băgăm ceva în clonț. Optăm, evident, pentru Căciulata și ne ghidăm, ca pieile roșii, după fum. De unde iese fumul mai gros, acolo-i de mers. Dacă vă e dor de anii `80, fraților, veniți aici, nu veți regreta. După un recital de muzică populară oltenească, un tip la orgă a început să-i dea numai cu șlagăre dansante de pe vremuri, printre care se distinge ”Noapte albastră” a lui Gabriel Cotabiță. Se bea vinișor alb la carafă și bere Timișoreana la halbă. Primii temerari își invită muierile la dans. Ei în șlapi de gumă, ele în pantofi cu toc. Hotelurile ”Oltul”, ”Căciulata” și ”Cozia” sînt adevărate perle ale soc-realismului arhitectural. Dacă ar fi să ne cazăm peste noapte, pe care l-am alege? Evident, ”Oltul”, să furăm la plecare niște prosoape și scrumiere cu numele ștanțat pe fund. Puhoiul de turiști se plimbă prin fumul de cefe, mici și cotlete. Bărbați cu scobitori în gură, femei decupate din almanahul ”Flacăra `82” și pensionari veniți la băi, adică – ce trebuie. Prețurile – ieftineală. Excesul de diminutive ne deschide apetitul, așa că ne punem să comandăm niște mititei, o ciorbiță, un grătărel… Berea 4 lei, ciorba 4,5, micul 2 lei, cârnatul afumat 8 lei, de vis. ”Vreți și muștar?” ”Normal, un borcan din ăla, de Tecuci, dar berile să vină într-un minut, reci bocnă, să ne cadă dinții. ”Știți, nu prea mai avem halbe”… ”Lasă, găsești tu, te descurci”. ”Dar…” ”Ce, te-ai întors deja?” ”Ok, atunci rămân 10 halbe, da?” ”Adu 12”. Adevărul e că nici un chelner nu se bucură când ne vede intrând.
La plecare ne mai uităm o dată la turiștii petrecăreți, la magazine, la hotelurile de vizavi… Kici pune o întrebare filozofică: ”Cum plm poți să stai aici mai mult de două ore dacă nu ești spart?”

Posted in Uncategorized | Leave a comment

STEJARUL

În anul 2015 s-a petrecut o întâmplare ciudată în apropierea orașului Jagodina (Serbia Centrală), în satul Savinac. Cu ocazia lucrărilor la o șosea regională autoritățile au hotărât să taie un stejar secular. Firma contractată a adus câțiva muncitori și le-a încredințat sarcina să doboare pomul. Când au văzut însă stejarul, aceștia au refuzat categoric să pună mâna pe drujbe și topoare, temându-se de un străvechi și nescris blestem. Conducerea a adus alți lucrători, dar nici ei n-au vrut să se apuce de tăiat. ”Acest stejar reprezintă un zălog”, au spus oamenii refuzând banii și plecând de acolo. Firma a adus atunci câțiva muncitori musulmani din zona orașului Novi Pazar, dar nici aceștia n-au acceptat să taie copacul după ce l-au văzut. Atunci au adus un preot care să înlăture ”blestemul” și au sădit câteva lăstare tinere mai încolo, dar nici asta nu i-a înduplecat pe oamenii din popor. Pur și simplu nu s-a putut găsi nimeni care să ridice toporul asupra semețului stejar.
Dacă ar fi fost întrebați de ce au refuzat să-l taie, probabil că nicicare dintre muncitori nu ar fi găsit o explicație plauzibilă în afară de ”nu e bine” sau ”așa ceva nu se face”. Stejarul a ocupat un loc central în religia precreștină a vechilor popoare balcanice. Majoritatea locuitorilor sînt astăzi creștini, o parte musulmani. Nimeni nu-i învață și nu le spune nimic la biserică sau la moschee despre simbolistica stejarului. Dar în adâncul sufletului lor a rămas acea inexplicabilă certitudine că stejarul, în special cel bătrân, secular, este o zeitate, un strămoș care trebuie respectat.
Din păcate, ca în orice poveste de genul acesta, într-o noapte s-au găsit trei indivizi lipsiți de scrupule care au venit și au tăiat stejarul vechi de 600 de ani, punându-i pe localnici în fața faptului împlinit. Protestele și credința a mii de oameni au fost zadarnice.
Poate că și acesta e un tribut plătit civilizației.

Posted in Uncategorized | 2 Comments

EL DORADO

Și-au scos două scaune rabatabile în fața garajului. Cel în tricou de marinar meșterește cu șurubelnița la un aparat casnic din zorii anilor `70, în timp ce celălalt, într-un maieu fără mâneci, îl privește cu admirația unei calfe recunoscătoare. Două doze desfăcute de bere Skol stau cuminți sub măsuță, la umbră.
– Ai auzit, măi Traiane, că avem și noi închisori secrete?
– Ce avem, mă?
– Închisori secrete, d-alea, cia-sia, cum s-o pronunța…
– Păi de care-s alea, ticule?
– Americane, pizda ma-mii lor.
– Americane? Păi acolo tră` să fie trai și viață, dom`le. Ce bine mi-ar prinde și mie o odihnă de câteva luni acolo, e-he!
– Da cică-s secrete, nu se știe unde îs. Nu-s de nasu` nost`, vecine, alea-s pentră ”ăia”, zise arătând cu degetul în sus, spre un loc nedefinit.
– Aha, noi tot la Popa Șapcă, tot la Rahova, d-astea, ha?
– Cam da.
– Asta e, când n-ai noroc, n-ai toată viața. Dă-mi trusa aia din colț…Aia, aia desfăcută.
– D-auzi, tu de unde știi asta?
– Au zis acum la televizor, la știri. Cică România tră să-l despăgubească pe unu ce-a stat într-o închisoare americană secretă.
– Mai ia și bani?! Pfffua… păi nu-ți zic io că ăla-i raiu` pă pământ? Da n-ai cum să ajungi acolo, futu-i pita mă-sii de treabă!
– Ai reparat aparatu?
– Am reparat pă drecu`! Hai să mai luăm două beri, că nu mai am chef de meșterit când văd ce noroc au alții.
80

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Căcău

Anul trecut am aflat că în acest colţ de UE există o băutură care se prepară din zahăr ars, spirt medicinal şi apă, denumită de consumatori “căcău”.
Una din dorinţele mele a devenit asta: după ieșirea din pandemie să ajung la un dineu simandicos de la Viena, Paris sau Bruxelles, să bat cu linguriţa de argint într-o cupă de cristal, să captez pentru un moment atenţia întregii aristocraţii continentale, să ţin un “perfect toast” motivaţional şi emoţionant, ca în filmele de dragoste de la Hollywood, după care să le ordon chelnerilor în frac şi papion să toarne câte un “căcău” pentru tot natul.
Insieme, unite, unite, Europe!

Posted in Uncategorized | 1 Comment

8 MARTIE

Mocofanul se trezește dis de dimineață, freacă menta o oră prin casă, nu face nimic. Muierea spală vasele murdare de aseară, calcă pantaloni, bluze și cămăși, pregătește micul dejun, face cafea și ceai, îi îmbracă pe copii, aerisește apartametul, mătură prin bucătărie, aspiră, pune rufele la spălat, duce jos pungile de gunoi, curăță pantofii, numără banii pentru întreținere, curent și gaz.
El deschide facebookul și scrie: ”Un 8 martie fericit tuturor doamnelor, în special celei mai frumoase dintre ele” și adaugă pe profilul ei piesa ”Te iubesc, femeie” cu Ștefan Bănică Junior și Andreea Marin. Ea deschide ușa și șuieră printre dinți:
– Hai, ridică-ți odată hoitul și marș la cumpărături că s-o acrit așternutul sub tine. Și șterge căcatul ăla de le Facebook!

Posted in Uncategorized | Leave a comment

DINCOLO DE LOCUL 1

Fără să fiu un fan împătimit al tenisului, am urmărit duminică finala dintre Dominic Thiem și Novak Đoković. Evident, am ținut cu cel din urmă și m-am bucurat că a reușit să câștige, chiar dacă nu a făcut cel mai bun meci din carieră. Ceea ce mă frapează însă constant în acest sport este antipatia afișată a publicului, uneori discret, alteori fățiș, față de jucătorul sârb, pentru care orice partidă împotriva lui Federer și Nadal, în special la Wimbledon și US Open, reprezintă o deplasare ostilă. În finala de anul trecut de pe tărâm britanic publicul a lăsat la un moment complet garda jos, a uitat de toate etichetele și ”bunele” maniere specifice snobilor de lojă și l-a huiduit pe Nole ca la un meci de fotbal. Toți sclifosiții cu operații estetice, în haine de firmă și cu conturi grase se comportau ca niște suporteri ai lui Leeds United sau Birmingham City din anii `80. M-am tot întrebat – de ce se întâmplă asta, din moment ce Nole e un băiat educat, cu simțul umorului, care vorbește la perfecție limba engleză și n-a jignit niciodată pe nimeni? Înțeleg, Federer e cel mai iubit și adulat jucător, Rafa imediat după el, un fel de Real Madrid și Barcelona ai tenisului, dar de ce se întâmplă la fel în fiecare finală? Din bucătărie îmi puteam da seama cine a luat punctul, televizorul fiind în cameră. Orice reușită de-a lui Đoković era urmată de un aplauz scurt, pe când cele ale austriacului erau urmate de ovații, fluierături admirative și salve de aplauze.
Aseară m-am uitat la un scurt reportaj al televiziunii sârbe, realizat în urmă cu 20 de ani, despre tânăra speranță a tenisului din 2001, Novak Đoković. Tatăl său era disperat. Așa cum se întâmplă într-o țară măcinată de criză, proaspăt ieșită din război, nimeni nu era curios să-l susțină sau să-l ajute în vreun fel pe adolescentul Nole, nici primăria orașului Belgrad, nici Federația Sârbă de Tenis, nici oamenii cu bani. Urmărind emisiunea, mi-am adus aminte de comentariile unui necunoscut pe profilul colegei mele din liceu, care postase ceva în legătură cu semifinala dintre Nole și Roger de la Melbourne. Printre altele, acesta a scris că: ”Novak isn’t one of the classy guys around… He will never be loved as much as Rog or Rafa because he doesn’t deserve it”. Și atunci mi-a picat fisa. Așa cum un oficial american a declarat odată la Belgrad că ”sârbii au fost de partea greșită a istoriei”, cei care nu-l ”halesc” pe Đoković nu îi contestă fățiș originea, speriați poate de fantomele corectitudinii politice, ci, iată, îi reproșează ”lipsa de clasă”. Sau de maniere. Care se manifestă, probabil, prin impertinența de a avea un scor favorabil atât în confruntările directe cu Federer, cât și în cele cu Nadal.

Tenisul este un sport al copiilor cu părinți bogați. Oricât de talentat ar fi un junior, nu poate face pasul spre marea performanță dacă nu are bani. De curiozitate, am citit câte puțin despre începuturile lui Roger și Rafa, ambii sportivi excepționali și incontestabil mari campioni. Diferența majoră dintre ei și Nole nu este neapărat una de valoare, ci de fibră, de substanță, de background. În timp ce elvețianul și spaniolul s-au născut în familii înstărite și într-un mediu care le-a oferit totul pe tavă, părinții lui Đoković n-au avut la un moment dat posibilitatea să-l trimită într-o banală excursie cu colegii de școală primară. Pentru a nu rata un turneu din străinătate, tatăl său a împrumutat bani de la cămătari interlopi, oameni extremi de periculoși și de răzbunători, cu care nu te jucai. În timpul bombardamentelor NATO din 1999 familia Đoković se adăpostea prin subsoluri antiaeriene sau pe terenurile de tenis ale clubului Partizan, unde era legitimat micuțul Nole. Ambiția lui de a-și depăși condiția, de a progresa în condiții dezastruoase din punct de vedere politic, economic și social, de a se ridica deasupra vremurilor potrivnice, de a se răfui cu nedreptățile făcute poporului său și de a deveni campion a fost una supraumană. De aceea, Đoković nu este doar un sportiv excepțional, ci un supraviețuitor călit în cele mai periculoase flăcări ale Balcanilor, un ”natural born winner”, un gentleman prin excelență și un adevărat nobil al tenisului, căruia mulți nu-i pot ierta tocmai această virtute. Chiar dacă a avut încă din fragedă pruncie oferte să joace pentru Slovenia, Italia sau Germania, el a ales să reprezinte în continuare Serbia, care, paradoxal, nu i-a oferit mare lucru atunci când avea maximă nevoie. Nu știu dacă va reuși să-i întreacă la trofee pe Nadal sau pe Roger, rămâne de văzut, dar el a demonstrat de mult ce era de demonstrat. Pentru că nici o cupă, nici un trofeu și nici o poziție în clasamentul ATP nu se compară cu gustul firelor de iarbă de la Wimbledon pe care și le-a băgat în gură după ce a salvat două mingi de meci în finala cu Federer, uitându-se calm la publicul care părăsea dezamăgit arena.
Hvala Nole.

Posted in Uncategorized | 10 Comments

Shawarma secretă din complexul studenţesc

În pauza meciului dintre BC Timişoara şi CSM Piteşti am dat o fugă până în complexul studenţesc să-mi iau ceva de mâncare. A trecut multă vreme de când n-am mai fost pe acolo. Majoritatea birturilor/bodegilor de la sfârşitul anilor 90 nu mai există: Pomuleţul, Crescini, Amigo, Roma, Denaro, Thare, etc. Chiar şi Irish pub-ul în care băgau Dragana Mirković s-a închis de cine ştie când.
Am intrat într-o magherniţă ce părea deschisă, dar combinaţia de mirosuri, plasticărai omniprezent şi ketchup închegat pe şorţurile personalului mi-a deşteptat toţi helicobacterii din anii studenţiei. Am ajuns astfel la cel de-al doilea fast-food, în care, după parcurgerea fugară a meniului, am observat în stânga o hârtie pe care scria “LOC PENTRU TAVI”. Până să-mi dau seama că e vorba de tăvi, am crezut că e o glumiţă de uz intern a angajaţilor pentru colegul sau şeful lor, Tavi. M-am simţit la fel de tâmpit ca în 1989, atunci când am auzit un grup de revoluţionari de la SMT scandând pe stradă “Nu vă fie frică, Ceauşescu pică”. Primul impuls a fost să cred că “Pică” e un substantiv propriu, un fel de diminutiv de la Petrică, asociat în sens peiorativ cu persoana lui Ceaşcă. Asta e, uneori îmi pică fisa mai greu ca turnul din Pisa, vorba lui Deceneu. Mai ales când mă plimb seara pe -4 grade bântuit de dialogul dintre George şi Seinfeld:
– People think I`m smart. But I`m not smart.
– Who thinks you`re smart?
La întoarcere spre “Olimpia” am văzut însă un lucru deosebit. În vitrina celei de-a treia şaormerii trona un brăduţ în formă de şaorma. Sau o şaorma în formă de brăduţ, nu-mi dau seama exact. Acesta a fost declicul de care aveam nevoie pentru a mă lăsa cuprins de spiritul sărbătorilor.

PS: BC Timişoara a bătut la 25 diferenţă şi are şanse mari să ajungă în semifinalele Cupei României.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

EXPERTUL DE TOATE ZILELE

E expert în politică. Argumentul suprem în orice discuție e că hoții cu care votează el sunt niște hoți mai mici decât ”javrele”, ”trădădorii” și ”jigodiile” celelalte.
E expert în economie. Îți spune cu fermitate că comunismu` nu a fost o idee rea, dar a fost aplicată greșit. Totuși, capitalismu` e mai bun pentru că acum avem banane căcălău, food-court la Mall, McDonalds și Aquapark la Mako și Szeged… A prognozat prăbușirea dolarului după victoria lui Trump. A zis că englezii vor mânca șobolani după Brexit. Crede că Fukuyama e un munte în China. Sau în Japonia, tot aia…
E expert în geopolitică. Vorbește despre războiul din Siria, pe care o caută pe hartă între Cambogia, Laos și Vietnam.
E expert în geografie. Spune capitalele țărilor cu care se învecinează România și îți face cu ochiul conspirativ, gen ”cine mai știe atâtea, ha?”
E expert în pariuri sportive. Îți dă o variantă sigură pentru orice meci, dar n-a mai prins un bilet din 2009.
E expert în fotbal. ”Brazilia n-are cum să piardă, joacă acasă, arbitrii-s cu ea, nicio echipă europeană n-a câștigat pe tărâm sud-american…” Vine Germania, îi dă Braziliei 7:1.
E expert în gastronomie. În orice restaurant comandă numai ceafă la grătar, cartofi prăjiți și salată de varză, să fie sigur că nu-i aduc ăia vreun căcat ambalat frumos.
E expert în mașini. N-a condus nimic în afară de Solenza și VW din 1984.
E expert în medicină. ”Doctorii h-abar n-au, toți îs șpăgari, te omoară cu zile”. Cancerul se vindecă cu nuci și rodii. Cel mai sănătos fruct e porcul. Are tensiunea mică mai mare decât aia mare.
E expert în băuturi. Bea numai vin vărsat de la cramă și bere la pet.
E expert în modă. Încă ar mai purta costumul de ginere dacă nu i-ar fi mai mic cu opt numere.
E expert în artă. Îi plac mai mult tablourile care se vând pe faleză cu 50 de lei decât Van Gogh.
E expert în muzică. Încă mai crede că Heavy Metal e o trupă din anii 80.
E expert în religie. Dumnezeu e așa cum aș vrea eu să fie.
Zice că e un om tolerant și n-are treabă cu nimeni. Îl face pe Iohannis nazist, iar când vede primul țigan pe stradă îl invocă pe Hitler.
Indiferent dacă are cinci clase sau e absolvent de facultate, e expert în tot și în toate.Își dă zilnic cu părerea pe Facebook, lasă comenturi pe youtube, la articole de ziar, pe bloguri.
Ar fi în stare să se contrazică cu Michio Kaku despre fizică, cu Maradona despre fotbal și cu Zubin Mehta despre cum se dirijează o orchestră.
Fă-i un bine comunității și umanității: nu te mai certa cu el. Cel deștept cedează primul, îndeosebi atunci când se uită în oglindă.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Rat`n`roll

Un șobolan tupeist a intrat în casa scării. Locatarii nu deschid ușile de frică să nu li se furișeze în casă. Toată lumea a fost alarmată de o vecină de la trei, dar guzganul nu părea intimidat, făcea întruna ture SUS-JOS, ca în celebrul joc cu zaruri din anii `80.
Uneori am impresia că aceste rozătoare se distrează teribil de spaima pe care le-o provoacă oamenilor. Comitetul de bloc a decretat că vinovat de această situație se face femeia de serviciu, care pune mereu o piatră la ușa de acces pentru a o ține deschisă când dă cu mătura și cu mopul. În urma ei miroase a detergent ieftin, a clor din altă epocă, a apă tulbure, a resemnare biologică.
Șobolanul, ca un veritabil haiduc urban, nu s-a lăsat prins. După ce i-a hărțuit pe locatari, a dispărut în hăul întunecat al subsolului, în nevăzuta-i și necuprinsa-i împărăție.
Mi-l și imaginez cum se plimbă țanțoș prin cotloanele nevăzute ale orașului, prin firidele din ziduri și prin jgheaburile de beton, ca un Harley Davidson & Marlboro Man al undergroundului.
Al adevăratului underground.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

nopțile în birturi eu mi le petrec

În spațiul de la etaj al fostei Cooperative, în care pe vremuri funcționa croitoria, s-a deschis la mijlocul anilor 90 discoteca sătească, unde tinerii veneau să joace biliard, să bea, să danseze și să încerce să găsească ceva de ”guzicit”, după cum obișnuiau să spună într-un slang local sârbo-român.
După o noapte de Înviere, un grup de havări care se bucurau de privilegiul de a fi mai apropiați de DJ și patronat, au hotărât să facă tocmai acolo un chef cu mici și bere, cum îi stă bine balcanicului world wide.
Muzica disco era dată blană, jucătorii de biliard care se pricepeau la geometria mantelor își frecau tacurile cu cretă, pokeriștii rupeau morile cu mică-mare, în timp ce clienții începeau să umple incinta și să-și caute locurile strategice.
Micii se făceau într-o încăpere din spate, dar fumul îmbietor a umplut deîndată întreaga discotecă. Prvilegiul de a mânca le revenea însă doar celor aleși. Și ce bine era să stai la masa șmecherilor, scrutându-i cu nedisimulată superioritate pe pălmașii care poșteau câte un Monte Carlo și săreau de pe un picior pe altul pe ”Coco Jumbo”!
– Bă, îi omorâm pe ăștia cu mirosul, zice DJ-ul dându-și pentru o clipă căștile jos. Sar ăștia pe noi, jur, ca lupii, uită-te cum își belesc buteliile!
Când au ajuns pe masă oalele pline cu mititei, oamenii au început să-i înhațe cu mâna. Pită și muștar era la discreție. Din boxe se auzeau primele acorduri ale megahitului ”Casablanca”, fetele înțolite pentru ieșit în sat țopăiau și se unduiau pe ritmurile muzicii, puberii țapeni de la atâta rom ieftin le urmăreau cu jind de pe margine, în timp ce la masa din dreapta barului se clefăia, se râdea, se râgâia și se desfăcea sticlă după sticlă.
– Au, mamă, după micii ăștia îs în stare să beau două lăzi de bere, a strigat entuziasmat unul dintre meseni, după care s-a dus să invite la dans o fată pe care pusese ochii. ”Oh, dir-di-di, Casablanca”, fredona în timp ce înghițea rămășițele celui de-al zecelea negru mititel.
Spre spartul chefului DJ-ul a început să pună muzică mai veselă, lăutărească. Ultimii mohicani au părăsit localul după ora închiderii ținându-se de umeri și cântând: ”Nopțile în birturi eu mi le petrec”, și fiindcă nu știau continuarea refrenului, unul a adăugat din burtă: ”Și acasă ziua dorm ca un boschet”. Soluția a fost acceptată și preluată repede și de ceilalți, care, la propunerea cuiva s-au hotărât să meargă să vadă dacă mai e deschis vreun birt în sat, prin ulița întâia sau prin ulicioarele din buza țigăniei, unde se putea juca 66, table și bambilici la orice oră.
Dimineața i-a surprins pe care încotro. Unul pe o bancă, al doilea pe scările unei case, al treilea în șanț, al patrulea cu capul pe masă, al cincelea cu botul pe jgheabul din care beau apă puii, lăsat în stradă de o babă.
După mai bine de două decenii m-am gândit să caut pe net melodia ”Nopțile în birturi eu mi le petrec”, dar se pare că nu există. A rămas în undergroundul tradiției orale, risipită printre vechile casete din garaj, printre crengile plopilor de la SMT, printre rastelele contorsionate, scrumierele sparte, loviturile de biliard ratate și fumul micilor din noaptea de Înviere.
Goagălul mi-a sugerat însă o altă piesă, cântată de un anume Bogdănel Arabu, mult mai nouă, al cărei refren sună cam așa: ”Beau orice și mă fac cui, beau și apa de la pui”.
Orice asemănare cu realitatea este, evident, întâmplătoare.

Posted in Uncategorized | Leave a comment