URNA

În mileniul trecut au spus că-n mileniul ăsta

în secolul trecut au spus că-n secolul următor

deceniul trecut a fost numit

deceniu de sacrificiu

față de cel ce urmează

acum patru ani au spus că peste doi ani

anul trecut au spus că la anul

în ianuarie au spus că-n iunie

în iunie au spus că-n noiembrie

în noiembrie au spus că-n ianuarie

și tot așa

dintr-o moarte în alta

democrații au venit în locul autocraților

meritocrații au venit în locul democraților

tehnocrații au venit în locul meritocraților

după care am realizat că de fapt

nicio clipă n-am scăpat de cleptocrați

cei slabi au plecat grași

cei tineri au plecat bătrâni

cei curați au plecat murdari

cei demni au plecat mișei

cei cutezători au plecat lingăi

cei temerari au ieșit pe ușa din spate

cei vii s-au întors morți

astăzi ne spun că, sigur, mâine

mâine ne vor spune că poimâine

poimâine că săptămâna viitoare

apoi luna viitoare, anul viitor

deceniul, secolul, milieniul următor

și tot așa

în timp ce noi admirăm mizeria de ieri

de alaltăieri, de săptămâna trecută

de anul trecut, de deceniul trecut

din secolul și mileniul trecut

astăzi e dezastruoasa moștenire

mâine sabotajul trădătorilor

poimâine ingratitudinea semenilor

răspoimâine estul

săptămâna viitoare vestul

urlii de plăcere sau de durere

depinde de care parte a biciului te aflii

cu puterea furi

cu opoziția înjuri

și tot dăi și luptă

și tot luptă și dăi

care picătură chinezească o fi mai bună

te întrebi știind

că tot cei din urnă

vor fi cei dintâi

în spatele tău se întinde istoria

în față, iarăși, ți se închide ușa

ce va ieși când zeii

scutura-vor urna puterii?

Votul

sau cenușa?

Posted in Uncategorized | 1 Comment

MOARTEA LUI DON QUIJOTE ÎN BALCANI

Dragă Don Quijote,

ai avut, pentru a nu știu câta oară, privilegiul de a muri în Balcani, unul dintre puținele locuri de pe pământ unde, pe vremuri, frica de sobrietatea morții era anulată de bășcălie. Aceasta a fost o formă populară de scamatorie sentimentală, care a dăinuit cu mare succes din paleolitic până în zorii civilizației.

Vreau să-ți mai spun, dragă hidalgo, că apelul la decență a devenit cea mai jalnică văicăreală a Balcanilor, acolo unde ipocrizia funerară este întrecută doar de purulența nunților. La noi încă mai funcționează gerontocrația lamentării și patetismul falselor condoleanțe. Religiozitatea aparenței este păstrată cu sfințenie, în timp ce esențele sunt încuiate în adâncul beciurilor conștiinței, pentru ca nu cumva să ne pună oglinda sufletului în față.

Multe năpaste s-au abătut peste oamenii acestor locuri, care au ajuns să prefere prizonieratul în locul libertății primordiale. Din tărâmul tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte s-au retras în peșterile întunecate ale sumanelor moralității.

Ei perorează și cădelnițează sfătos că la moartea cuiva trebuie să fii îndurerat și solemn, de parcă energia ființială se poate evapora ca o flatulație. Alături de iubire, râsul este cel mai mare dar divin pe care l-am primit, așa că nu voi permite să fiu văduvit de acest privilegiu nici măcar în momentul în care tu ai trecut ”dincolo”.

La noi, în Herțegovina, dacă te avânți pe cărările uitate ale munților Bjelašnica, Lovnica, Lelija sau Zelengora, încă mai poți întâlni personajul mitic Ero ”s onog svijeta” (Ero ”de pe lumea cealaltă”), mereu pus pe șotii, spunând ghicitori, poezii și snoave. Pentru el moartea nu e un prilej de întristare, pentru că nu se teme de ea.

De aceea, unul dintre cele mai sincere moduri în care îți pot arăta că mi-a păsat, cât de cât, de tine, este că la moartea ta voi avea încă puterea să glumesc și să zâmbesc. Iar la nevoie, voi izbucni și în râs.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

NO PREYER FOR THE DYING

În fața unui birt de pe strada Preyer stau doi haveri. Primul, înfofolit într-un parpalac negru, mai mare cu vreo trei numere, venindu-i până aproape de genunchi, stă planton în fața  unei sticle de bere așezate pe treapta joasă de la intrarea în local. Celălalt, mult mai estival, are freză și ochelari ca banditul Shakhaal din filmul ”Lanțul amintirilor”, în neconcordanță cu șlapii tanga din picioare, zonă în care rezistența ciorapilor de un alb imaculat e pusă la grea încercare de piedica de plastic ce desparte degetul mare de cel de lângă el.
Primul, asemenea unui Moș Crăciun în doliu, îi povestește ceva tovarășului său, care mânuiește o unghieră imensă. Are o țigară aprinsă în colțul gurii, fumul i se strecoară sub ochelarii cu lentile cărămizii, el se strâmbă dar nu renunță la tăiatul unghiilor biodegradabile, care cad ghilotinate și se amestecă cu scrumul, mucurile, frunzele uscate și praful ce străjuiesc sticla de bere maro.
Dintr-o curte alăturată iese un vecin plin de moloz, ducând în mâna dreaptă un ciocan rotopercutor. Îi salută pe cei doi ducând burghiul la tâmplă, ca un militar iscusit.
În acel moment, dinspre strada Reșița fac dreapta două autoturisme ARO de culoarea verde, cu însemnele armatei. Produc un zgomot asurzitor și scot fum asemenea unor balauri din vremuri imemoriale. Toată lumea de pe stradă începe să tușească, să-și ascundă fața sub geacă, să ducă mâinile la nas…
Șlapul tanga lovește din neatenție sticla de bere, din care se scurge un lichid înspumat, luând pe sus, asemenea unei viituri intempestive, scrumul, mucurile, frunzele uscate și unghiile tăiate. Țigara, smulsă și aruncată din gură de două degete îngălbenite, se stinge instantaneu în balta din birtului. Rotopercutorul e folosit de proprietarul său pe post de mitralieră, așa cum triburile sălbatice din Amazonia aruncă sulițe spre reporterii care îi fotografiază din elicopter.
Shakhaal intră în birt și după numai câteva secunde iese triumfător, cu o mască de gaze pe față. Mașinile au virat însă la dreapta, pe Mangalia, huruitul motoarelor se aude tot mai slab, fumul a început să se risipească.
– De unde fras ai masca aia? întreabă Moș Crăciun cel negru.
Shakhaal și-o scoate de pe față, deșurubează tubul și o bagă în geanta verde pe a cărei curea se văd urme vechi de pix, asemenea unor tatuaje cu tuș din perioada armatei.
– Nu se știe niciodată când vine nasolia, zice el tușind sec în timp ce scormonea după o țigară în pachetul necartonat din buzunarul de la piept.
Vecinul cu rotopercutorul trage o flegmă cu boltă, care trece peste ambele linii de tramvai și spune pe un ton batjocoritor:
– Unde merg ăștia? Și-o deschis NATO bază la Podul Modoș? Sau au primit ordin să deratizeze Iosefinul cu hârburile alea?
Nu-i răspunde nimeni. Înjură nervos și se întoarce în casă să mai dea niște găuri. Cei doi au reintrat la rândul lor în birt și și-au ocupat locurile la masa de lângă pultul care ascunde o geantă verde, în caz de pericol.
Frunzele uscate, adunate într-o grămadă la margine de drum, ard mocnit. Vântul le mângăie, ca o aripă duioasă a morții. Căștile băgate într-un telefon mobil, asemenea unui cordonul ombilical care desparte ființa de neființă, aerul de vid, clipa de clipă, degetul mare de la picior de cel de lângă el, călăuzesc spre circuitul neuronal al orașului sunete dintr-o altă lume. Dintr-o altă dimensiune: you want it darker, we kill the flame
S-a stins focul. Strada s-a golit de oameni, nu se vede niciun tramvai, nicio mașină. Doar în aer persistă emisiile de dioxid de carbon ale unei alte epoci , ca o amenințare permanentă.
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Eu nu vreau ”să moară UTA”…

Suporterii timișoreni merg la meciuri și cântă cât îi țin plămânii: ”Toată viața noi ne vom ruga, să moară UTA”, cu toate că, în mod paradoxal, Poli este cea care a sucombat (de câteva ori) în ultimele două decenii, așa cum numai în vampirizatul fotbal românesc este posibil. Având în vedere toate circumstanțele, parcă nu-mi arde să ”mă rog” pentru moartea ipotetică a singurei rivale istorice, care a avut la rândul ei serioase coșmaruri identitare.
Văduvit de rivalități sănătoase, motivaționale și ”păcimașe”, cum s-ar zice la noi în Banat, fotbalul își pierde orice farmec. Entitățile volante și perisabile din localități cu nume inexistente pe harta fotbalului de odinioară, de genul Clinceni, Brănești, Tărlungeni, Afumați sau Urziceni, nu suscită niciun interes și reflectă cel mult ambiția personală a unor primari microbiști sau a unor șmecheri care mai spală niște bani în acest fotbal zombificat, uzurpat de diverse clone sterile.
Fără UTA, Poli își pierde rațiunea de a exista. Valabil și viceversa. E ca yinul fără yang, ca vara fără ploaie, ca noaptea fără zi, ca micul din Ocska fără muștar…
Victoriile de la Arad se povestesc și peste decenii, cu o satisfacție mereu mustindă, la fel cum înfrângerile de acasă dor precum rănile provocate de un fier încins.
Faptul că, pe plan fotbalistic, nu ne vom agrea niciodată cu arădenii, este chiar excelent pentru fenomen. Lăsați această rivalitate să continue și să crească organic, lăsați-ne să ne dușmănim cu pasiune într-o zi de derby, lăsați-ne să fremătăm pentru un gol în poarta adversarilor, lăsați-ne să așteptăm cu sufletul la gură ziua meciului, lăsați-ne să savurăm deznădejdea adversarului, lăsați-ne să ne roadem pumnii de ciudă când pierdem, lăsați-ne să ne bem amarul păcatului și orgoliul până la fund!
Dar, oameni buni, nu ucideți spiritul acestui derby, e unul din puținele lucruri sănătoase care ne-au rămas în această lume tot mai sintetică. Eu nu vreau să ”moară UTA”, chiar dacă am cântat și voi mai cânta acest refren de sute de ori. Eu vreau ca într-o zi să ne batem cu UTA pentru supremația în fotbalul românesc, vreau să jucăm împotriva lor și să fim lăsați să ne bucurăm pentru fiecare gol înscris, să ne întristăm pentru fiecare gol primit… evident, pe stadion, la firul ierbii, în scrâșnetul tibiilor, în coliziunea crampoanelor, în tunetul asurzitor al tobelor, în marea de fulare și în ceața fumigenelor…
Nu în fața televizorului.
Posted in Uncategorized | Leave a comment

DACĂ E JOI, ”E” CURMALE

În romgleza de rit nou, numele de ”curmale” ne-ar putea duce cu gândul la un creator de modă transgender, dar, în cazul de față, e vorba doar de niște banale fructe de sorginte magrebiană.
Așadar, pe raftul unui mic market de cartier stă ultimul pachet de curmale din stoc. Din dreapta vine un bărbat elegant, cam pe la 50 de ani, din stânga o pensionară vioaie, secondată anevoios de soțul ei, care împinge căruciorul cu entuziasmul sclavilor de la galere.
Ambii vin spre același pachet, hotărâți să-l ia. Bărbatul e mai sprinten și e clar că va ajunge primul. Ia pachetul, dar o vede între timp pe femeie. Găfâie și-l privește ca o pisică, implorându-l din priviri. El zâmbește galeș și citește ceva de pe etichetă. Ea crede că a învins și că politicosul domn îi va ceda produsul. Dar el îl aruncă brusc în coș, se sucește pe călcâie și pleacă spre casă. Femeia se uită lung în urma lui, cu gura deschisă.
– Ai văzut ce-a făcut animalul ăsta?
– Ce-a făcut?
– Cum, n-ai văzut ce-a făcut animalul? Ne-a șterpelit curmalele!
– Păi ce, erau ale noastre?
– Cum nu, nu le văzusem eu prima?
Soțului îi pică fața printre produsele îngrămădite în coș, dar încearcă să joace o ultimă carte:
– Nu-i bai, putem trece pe la Kaufland, luăm de acolo…
– Cum să luăm de la Kaufland? Acolo-s 7,6 lei, aici erau cu 6,4, boule! Nu mai fi așa buiac, dragă!
Omul tace, cu o față de labrador care tocmai a îmburdat o vază chinezească în living.
– Apropo, ce bere ți-ai luat tu aici?
– Staropramen…
– I-auzi la el, Staropramen, păi ce, te crezi Țiriac? Hai, du-o înapoi și i-ați o sticlă de Noroc sau Bucegi, că tot bere-i și aia. Și berea nu-ți face bine la prostată, dragă! Hai, du-te schimbă-le, și cu restul mergem să luăm totuși alea scumpe de la Kaufland. Știi că am probleme cu digestia și doctorul mi-a recomandat curmale…
Bărbatul dispare după raftul cu băuturi alcoolice. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci.
Posted in Uncategorized | Leave a comment

CUM VA FI AFECTATĂ ROMÂNIA DE VICTORIA LUI DONALD TRUMP

Dacă Donald Trump va ieși președinte, chiar și lingăii din România vor trebui să plătească la IRS o taxă pentru fiecare limbă dată unui cur american.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, ”Scutul” Deveselu va deveni o echipă de fotbal din campionatul județean Olt.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, americanii își vor pierde credibilitatea în ochii românilor atunci când vor mai încerca să salveze lumea în filmele cu extratereștrii, meteoriți și apocalipse.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, filmele cu dizidentul Robert de Niro vor deveni în România aproape la fel de difuzate ca acelea cu Pistruiatu.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, toate McDonaldsurile din România se vor transforma, în semn de protest, în lactobaruri.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, la New York, Los Angeles și San Francisco, în orele în care se va lua curentul, americanii vor asculta la radiouri cu baterii, pe șestache, Vocea României.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, hipsterii din România vor fi atât de scârbiți, încât vor boicota KFC-ul cel puțin o dată pe lună.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, în România se va institui pe 4 iulie zi de doliu național.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, Antena 3 nu va mai lua nici un premiu în Statele Unite, ci va fi nevoită să-și orienteze atenția spre Mexic, acolo unde apetitul pentru telenovele e oricum mult mai intens și unde revoluționarii umblă pe plajă cu o singură lentilă din cauza sărăciei.

În semn de protest față de victoria lui Trump, Halloween va fi decretată Ziua Națională a României pe toată perioada mandatului său.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, chiar și monarhiștii din România se vor dezice de republicanii americani.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, frica de ruși va deveni atât de acută, încât se va da un decret pentru restaurarea preventivă a pancardelor din anii `50.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, Statuii Libertății de la Boldești-Scăeni i se va alătura, tot preventiv, un monument dedicat soldatului sovietic eliberator.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, Arșinel va juca rolul principal în remake-ul ”Dictatorului” lui Chaplin, o producție sponsorizată de farmacia inimii, ”Cateeena”.

Dacă Donald Trump va ieși președinte, intelectualii liberali vor deveni atât de depresivi, încât vor uita timp de 24 de ore de ateism, veganism, egalitarism și discriminările la care e supusă populația LGBT.

Dacă, în schimb, va triumfa democrația și va câștiga doamna Hillary Clinton, lucrurile vor reintra pe un făgaș normal, iar Statele Unite vor duce în continuare doar războaie drepte, de cucerire, nu războaie nedrepte, de apărare, așa cum am învățat din manualele de istorie că făceau și străbunii noștri, the ducks and trucks.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

ANUL REGĂSIT – 1989

-”Te așteaptă o invitație la teatru. Ce piesă ai vrea să vezi? Îți trimit un link cu toate spectacolele”.

După numai câteva secunde, atenția mi-e atrasă de ”Anul pierdut 1989”. Fără să știu absolut nimic despre piesă, spun: ”asta”. Interesul meu față de anii `80 a generat câteva texte, poeme și proze scurte, dar toată fenomenologia acelui deceniu, mai ales în spațiul est-european, continuă să mă fascineze. E ca o buclă opiacee care nu mă lasă să mă dedic întru totul prezentului, generând mereu și mereu subiecte, povești, mistere și întrebări noi.

În holul operei un actor împarte bilețele cu numere. ”E un spectacol interactiv”, spune. Extrag biletul cu numărul 86. ”Wow, Cernobâl”, mă gândesc. La câteva minute după începutul spectacolului, o actriță scoate dintr-un bol câteva hârtiuțe și îi întreabă pe oamenii din sală: ”Dumneavoastră ce ați făcut în 1989?” Cuget în sinea mea – ce voi răspunde dacă iese numărul meu? Chiar așa, care e primul lucru care îmi vine în minte despre 1989, în afară de Revoluția din decembrie?

Mă și văd ridicându-mă în picioare din rândul 13 și spunând: ”Mă numesc Goran Mrakic și în 1989, anul marilor schimbări de care nu eram conştient, mă uitam cu regularitate la serialul de desene animate Turtle Ninja de pe Treci Kanal, o televiziune iugoslavă, prima care după ora 2.00 noaptea dădea filme porno la liber. Dincolo de aventurile tinerelor ţestoase, cel mai cool lucru mi se părea când îşi comandau pizza, care le era livrată în nişte cutii de carton. Ei se ospătau cu bucăţile suculente de junk-food, iar pe mine mă apuca amărăciunea când la întrebarea ce avem azi de mâncare? mi se răspundea invariabil: supă şi carne de porc cu sos de roşii…

Evident, numărul 86 nu a fost extras, dar în mintea mea continuam să perorez: ”Chestia asta m-a făcut să desconsider în mare măsură restaurantele socialiste pe care le frecventam în timpul excursiilor. Uniformele pătate ale ospătarilor, iniţialele unităţilor de pe spatele farfuriilor, meniurile previzibile – totul contrasta frapant cu mega-şmecheria de a pune mâna pe telefon şi de a-ți comanda la domiciliu pizza. Aceste detalii, aparent insignifiante, au dus în mintea mea de copil la decredibilizarea societăţii în care m-am născut şi în care trăiam. Comunismul românesc pur şi simplu nu era cool, dovadă că la prima furtună toţi s-au dezis şi s-au lepădat de el”.

Spectacolul continuă pe scenă. Trei povestioare din cotidianul anului 1989 se derulează în paralel cu multiversul din căpățâna mea. Oare câte povești din astea aș putea să spun? Jocul actorilor este bun, convingător, unele trăsături ale personajelor sunt intenționat exagerate sau caricaturizate.

Realitatea era însă mult mai dură. Mult mai ridicol de dură. Pionierii de la teatru vorbesc despre gumă ”Turbo”, adusă pe șestache din Turcia, despre penare și stilouri ”Pelican”, dar eu mă gândesc la pizza țestoaselor ninja. Obsesia obiectelor interzise, obsesia străinătății, obsesia libertății, obsesia mâncărurilor exotice – răzbat din orice por al omului îngrădit de sistem. Îmi continui rolul, de parcă aș fi pe scenă, alături de actori. Mă și văd în cămașă albă, cu cravată roșie, chipiu și șnur galben, adresându-mă publicului:
”Vedeți voi, astăzi poţi să intri pe net şi să comanzi ce mâncare îţi pofteşte inima. Oferta e atât de largă şi de variată, încât de multe ori nici nu te poţi decide ce să-ţi iei. O bună parte din produse sunt gunoaie ambalate frumos, dar asta e partea a doua. Uneori eşti nostalgic după vremurile în care jinduiai după opulenţa occidentalilor. Salivai după portocale, pepsi şi filme americane. Sărăcia te făcea să fii selectiv, să apreciezi orice detaliu interzis. Despre asta vorbesc, de fapt, oamenii ăștia aici, despre detaliile care uneori se transformau în necesități și tragedii. Acum ai portocale în miez de vară, pepsi pe gratis la orice meniu comandat, iar Rambo s-a mutat, într-o formă mai puțin spectaculoasă, de pe micile ecrane în baze militare, aflate nu foarte departe de dormitorul tău. Se pare că privilegiul de a-ţi comanda pizza la orice oră din zi şi din noapte are un preţ – transformarea ta într-un mutant din canalizarea istoriei, asemenea lui Donatello, Michelangelo, Leonardo și Rafael”.

Lumea se uită cu nedumerire la mine. Ups, am spus vreo prostie? Da știu, avem voie să disecăm tabuurile trecutului, nu și pe cele ale prezentului. Nu vreau să plictisesc audiența cu obsesiile mele. Mă concentrez asupra spectacolului, care se apropie de final. Gheorghe Visu spune povestea lui Nae Gavrilă, muncitorul cu un ochi de sticlă, care îl înjura de mama focului pe Ceașcă, iar după procesul cuplului dictatorial s-a bucurat atât de tare încât s-a dus și s-a spânzurat de ţeava de la calorifer. A lăsat doar un bilet în care a scris că a plecat în iad după nea Nicu, să-l înjure.

”A fost Nae Gavrilă cel mai deștept sau cel mai deștept dintre noi?” – e întrebarea de final, menită să blocheze și să pună pe gânduri orice spectator. În timp ce toți cei din sală speră să nu-și audă numărul de pe bilet, pentru a nu fi puși în stânjenitoarea ipostază de a nu ști ce să răspundă, eu mă uit prin lojile întunecate de sus, ca în Twin Peaks, după marele regizor Nicoale Ceaușescu. Pentru că el a scris această piesă, cu mult înaintea autorului Ștefan Peca. Pe vremea lui toată lumea juca, conștient sau inconștient, teatru. Cu toții eram actori în marele său performance, într-o buclă degenerată a istoriei. Ne-am născut și am trăit într-o paradigmă socială care a fost mitraliată la Târgoviște. Astăzi, la atâția ani de la închiderea Marelui Teatru de Stat, avem oare curajul să ne întrebăm:

”Oare piesa în care jucăm momentan – cum se numește?”

 

 

Posted in Uncategorized | 1 Comment