parfumul zilei de ieri

Uitați-vă la vechile biblioteci – clepsidre tăcute ale misterelor, și comparați-le cu cele mai moderne centre universitare de astăzi.
Uitați-vă la ceasurile de epocă, la fantezia detaliilor lucrate cu maximă migală, și comparați-le cu telefoanele mobile setate să arate ora exactă.
Uitați-vă la jucăriile din secolul al XIX-lea și comparați-le cu cele mai moderne jocuri pe calculator, care sunt de o mie de ori mai complexe, dar tot de atâtea ori mai lipsite de acel aer enigmatic și nedeslușit ce crește la umbra împietritei lor bătrâneți.
Uitați-vă la vechile cărți de joc, la motivele și personajele burlești, satirice și demonice pe care le înfățișează, și comparați-le cu sloturile mecanice din cazinouri.
Uitați-vă la mobilierul vechilor farmacii, la stilouri, la caligrafie, la cafenele, hanuri, poduri sau clădiri.
Viața oamenilor din trecut a fost mult mai grea decât cea a oamenilor de acum, uneori mai absurdă și nedreaptă, dar vraja încă mai dăinuie. Încă mai miroase a pipă, a harnașament, a piele fină, a pivniță de vinuri.
Va exista vreodată o poezie a Mall-urilor, a băncilor, a plexiglasului, a sediilor de firme multinaționale?
Există vreo capodoperă a opulenței?

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

mâța-n calendar și berea cu etichetă roșie

Cu puțin timp în urmă am citit o carte despre viața și munca lui Milutin Milanković, unul dintre cei mai apreciați astronomi, climatologi și matematicieni ai secolului XX, care a lăsat în urma sa lucrări fundamentale în domeniul mecanicii analitice, cerești, teoriei atmosferelor planetare, variațiilor climaterice și calendarului.
În anii 30 el a studiat efectul continentelor terestre asupra mișcării polilor, devenind autorul primei și celei mai fundamentale teorii a variațiilor climaterice de pe planeta Pământ. Conform acesteia, variațiile climei sunt influențate de trei factori astronomici:

1. Elipticitatea orbitei terestre și variațiile acesteia cu o perioadă de 100.000 de ani;
2. Înclinarea axei terestre față de planul orbitei terestre și variațiile acesteia între 21,8 grade și 24,4 grade cu o perioadă de circa 40.000 de mii de ani;
3. Precesia axei terestre, care determină ce emisferă terestră va primi mai multă căldură de la soare, cea nordică sau cea sudică. Această precesie are o perioadă de 21.000 de ani.

Ca o mică paranteză, la cererea patriarhului Meletios al IV-lea, Milankovic s-a apucat să recalculeze data exactă a Crăciunului și a confirmat că la Conciliul de la Niceea s-a comis o eroare, calendarul de atunci având câte o zi întârziere la fiecare 128 de ani. Calendarul lui Milanković (cu o zi eroare la fiecare 28.800 de ani) este mai exact și decât cel gregorian, care întârzie cu o zi la fiecare 3.280 de ani. Biserica din Ierusalim și-a motivat neacceptarea propunerii sale prin faptul că sărbătorirea unui singur Crăciun de către toți creștinii ar aduce un număr mult prea mare de credincioși în pelerinaj într-o singură zi, biserica rusă respingea orice inițiativă a patriarhului Meletios, în timp ce părinții bisericii sârbe, temându-se și de influența bisericii apusene, cu care au avut nu de puține ori de furcă, n-au reușit să ajungă la un consens, chiar dacă ilustrul lor conațional le-a demonstrat că vechiul calendar, cel iulian, e greșit din punct de vedere matematic. În plus, congresul de la Țarigrad nu se putea substitui sinodului.

Având în vedere originea noastră încă incertă ca specie (dacă nu ne raportăm la religie), vârsta mai mult decât fragedă pe această planetă și dimensiunea micronică la scară cosmică, se pare că ne acordăm prea multă importanță crezând că activitatea noastră, oricât de egoistă, nocivă și autodisctructivă ar fi, poate atenta la ciclurile geologice și naturale ale Terrei.

Cu toate acestea, prostia și lăcomia umană nu rămân niciodată fără răspuns. Uitați-vă doar la zonele unde se fac defrișări masive: neîntârziat apar inundațiile și alunecările de teren. Sau ce ar mai fi de spus despre proștii care distrug fauna piscicolă, după care nu mai au ce mânca.

Însuși Milanković obișnuia să spună: ”Omului îi vine greu să-și estimeze capacitățile spirituale. Orice tâmpit se consideră neîndoielnic deștept”.

Chipul lui Milutin Milanković apare în prezent pe bancnota de 2000 de dinari, cu care puteți cumpăra, dacă intrați într-un diskont din Vârșeț, o ladă de bere ”Zaječarsko”.

Posted in Uncategorized | 2 Comments

Te salut, generație în trening!

La piața Ocska îl scanez de la distanță pe un vânzător de cărți și viniluri. Outlook-ul său e oarecum atipic pentru o asemenea îndeletnicire: în locul gecii parka verde, a converșilor uzați și a blugilor soioși, tipul poartă o geacă de piele maro, sub ea o bluză albă de trening, blugi pe picior și, asemenea lui Hristo Stoičkov la mondialul din SUA, o brățară de aur pe care e gravat numele nevestei sau al fiicei.
După modul cum sunt ordonate cărțile, îmi dau seama că nu sunt ale lui. Omul e din alt film. Mă uit peste titluri, dar majoritatea nu-mi spun mare lucru. La un moment dat îmi sare-n ochi ”Fabrica de absolut” a lui Karel Čapek, editura BpT, cam ponosită, dar lizibilă.
– Cu cât o dai?
– Aia? Ia s-o văd… 1 leu, boss.
– 1 leu?
– Da, păi nu vezi cum arată? Uite, la 2 lei îți dau astea patru, că și așa nu se uită nici dracu la ele, îmi spune împingând-mi în față un ghid de conversație româno-rus, un manual de fizică și o carte despre prepararea vânatului. Îi spun că n-am nevoie, doar Čapek mă interesează. Din pură curiozitate, îl întreb și cu cât dă vinilurile, chiar dacă n-am ce să fac cu ele.
– Depinde, am astea mai ieftine și astea mai scumpe, zice arătându-mi un disc cu Cenaclul ”Flacăra”.
– Cât costă ăla?
– 100 de euro.
– ?!?!
– Păi asta e raritate, piesă dă piesă, valoare, e mulți care caută.
Plec spre casă buimac. Mă plimb prin Mehala desfrunzită și fac un calcul simplu: la cursul zilei, un adrian păunescu face cât 460 de čapeci.
Te salut, generație în trening.

foto-Opinia Timișoarei

Posted in Uncategorized | Leave a comment

BULEVARDUL GHEORGHE LAZĂR

peste acest oraș se va așterne cândva un alt oraș
iar noi vom fi dați uitării
ca un meci din campionatul județean
ca un concert punk nefilmat de nimeni
vor rămâne doar niște umbre închinând
deasupra fostelor pulturi
oameni noi vor domni peste oameni noi
roboți dereglați și proletari apatici
stăpâni de sclavi și stăpâni de stăpâni
potăi râioase cu caninii tociți
muște survolând viermii de pe tejghele
carne tocată în purgatoriul măcelăriei
cobor din firobuzul 18 și intru în tramvaiul 7
trec pe lângă oameni care stau la coadă la covrigi
elevi stresați sau nepăsători
vagabonzi stelari căzuți printre betoane
pierduți în labirintul tastaturilor
mă lovesc de angajați care lucrează pentru firme mari
își caută un rost în mușuroaiele dezamăgirii
urcă și coboară scări invizibile
”noi suntem niște sărăntoci ai umorului
niște valize de unică folosință”
îmi zice un vechi coleg de liceu
miroase a cafea și a cărți ciudate
americani, nemți, ruși și japonezi smintiți
ascultă blues-ul meu din Banat
orașul putrezește încet ca un stârv de fier-beton
iar eu v-o spun cu șarmul ironic al luzărului
cu tot pacifismul meu cinic:
există un soare pentru fiecare bulevard subteran

tablou: Arthur Berzinsh

Posted in Uncategorized | Leave a comment

JUNK WAR

În anul III de facultate trebuia să facem un modul pedagogic obligatoriu, care implica asistarea la câteva ore și predarea a trei-patru lecții elevilor de gimnaziu sau liceu. Am fost repartizat la generala 19, de la mine din zonă, acolo unde trebuia să țin orele de istorie școlarilor din a VII-a.
Într-o zi am ajuns în clasă cu câteva minute înaintea profesorului și, din lipsă de altceva, am încercat să intru în discuție cu ei. I-am întrebat dacă au întrebări și nelămuriri vizavi de lecția precedentă.
Un băiat din ultima bancă, tuns ”unu” cu mașinuța și purtând o cămașă în carouri cu niște bretele roșii peste umeri tocmai decojea un ou fiert și se juca cu micuțul dispozitiv de feliat din inox. Colegul său se uita cu jind cum firele subțiri și metalice spintecă oul moale și se vedea de la o poștă că și-ar dori să facă și el același lucru.
– Ce părere ai despre atitudinea lui Winston Churchill în timpul bombardamentelor din 1941?
A înfulecat felia de ou, a înghițit ce avea în gură, s-a ridicat în picioare și a spus:
– Flăcările care au cuprins catedrala din Coventry au fost atât de mari încât Churchill și-a putut aprinde trabucul de la Londra.
Neștiind cum să reacționez în fața acestui răspuns de aforist mucalit, i-am făcut cu ochiul și am ridicat degetul mare al mâinii stângi în semn de ”OK”.
O fată care răsfoia manualul avea pe bancă memoriile lui Karl Dönitz, în engleză. Am întrebat-o dacă știe cine a fost acest personaj. S-a ridică brusc în picioare și, cu un ton marțial, mi-a recitat ca din pușcă:
– Karl Dönitz a fost amiral și om politic german, care după presupusa sinucidere a lui Hitler a îndeplinit timp de 24 de zile funcția de președinte al Germaniei. ”Heil Dönitz” nu a reușit, după cum scrie și în cartea ”Atentate care urmau să schimbe lumea” a lui Václav Pavel Borovička!
– Presupusa sinucidere a lui Hitler?
– Da. Există păreri justificate că a mai trăit vreo 20 de ani în America de Sud.
– Și tu ce părere ai?
– Aș fi preferat să fi supraviețuit câinii lui, Wolfie și Blondi, erau foarte drăgălași.
Un băiat din rândul de lângă geam spărgea bulele de plastic ale unei folii ascunse în bancă. Părea complet dezinteresat de orice discuție și plictisit peste măsură. I-am făcut un semn să se ridice în picioare.
– Tu de ce crezi că a pierdut Germania războiul?
– Păi cum să câștigi războiul dacă ai niște avioane care se numesc ”Giancărs”? a spus arătându-mi o imagine din manual.
M-am apropiat să văd despre ce-i vorba. Într-adevăr, la pagina cu numărul 58 era poza unui avion de vânătoare sub care scria – JUNKERS 87.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

LAMBADA

Fiind deja familiarizați cu limba portugheză odată cu serialul ”Sclava Isaura”, care se dădea în anii `80 la televiziunea iugoslavă, nu ne-a fost greu să bunghim că ”Lambada” vine tot cam de prin zona respectivă. Televiziunea belgrădeană 3K băga în 1989 cel puțin o dată pe zi această melodie, din care știam să reproducem doar primul vers (”Chorando si foi”), într-o originală interpretare sârbo-română: ”Šoram în trifoi” (”Mă ușurez în trifoi”). Evident, nu înțelegeam o boabă din ce cântă ăia, dar nici nu era important. Ne uitam absorbiți la însorita plajă braziliană, la barurile în aer liber și la mulatrele unduindu-se pe ritmurile lascive ale muzicii ca la niște lucruri de care eram conștienți că nu le vom vedea sau atinge niciodată pe viu. Cel mai mult îl invidiam pe atârnache tuciuriu care o filează și apoi o invită la dans pe blonda în fustiță scurtă. Futu-i, fata aia era cam de vârsta noastră la vremea respectivă, noi am fi cei care ar trebui să-i dăm târcoale, nu piticiania aia! Dar cum s-o facem, unde s-o facem? În cele din urmă ne mulțumeam cu sorbitul din priviri.
După Revoluție, între ”Mămăliga brânzalii” și ”Joacă, joacă moșule, moșule cocoșule”, s-a dat și la noi liber la ”Lambada”. Multe spelunci sătești sau de cartier au fost botezate cu acest nume exotic, care răsuna din toate boxele, în toate piețele, pe toate terasele, la toate ștrandurile. Băieții au început să poarte pantaloni scurți colorați, cu motive tropicale, cărora li se spuneau ”bermude”. Bunică-mea nu a înțeles foarte clar și le-a spus ”lambade”. Și în ziua de azi le spune la fel: ”Am văzut niște lambade așa faine la Euro, nu vrei să-ți cumpăr?”
În zona pieței 700 a roit o bună perioadă de timp o prostituată-boschetară cunoscută sub numele de ”Lambada”. Printre zecile de îndemnuri ”bateriiii de ceas și antibabyyyyy” ale țigăncilor cu teancuri de blugi ”Kinataș” și ”Pyramid” în brațe, se putea distinge și celebrul refren al Lambadei: ”Dai cinci sute, ai ce fute”.
Așadar, Lambada a devenit imnul neoficial al tranziției spre democrație. În loc să dea din coapse, cei mai deștepți au început să dea din coate. Moda însă a trecut, fiecare sezon estival propunea noi și noi hituri, iar ”Lambada” a început să se audă tot mai rar, fără însă a fi întru totul dată uitării.
Iarna trecută am aflat că pe cântăreța trupei Kaoma o chema Loalwa Braz și că a murit carbonizată într-o mașină în urma unui accident. Respectând cutumele funerare balcanice aș fi tentat să închei acest text cu propoziția ”s-a dus să danseze lambada cu îngerii”.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

DE CE E POLI ALTFEL?

În viața există momente de cotitură în care trebuie să demonstrezi dacă ești om sau pizdă. Și când spun ”pizdă” nu mă refer la îndrăgitul/îndrăcitul organ de legătură dintre vulvă și uter, ci la trăsătura de caracter pe care, în mod figurat, o desemnează. Aici nu e vorba despre un cuvânt ”murdar” sau ”urât” (fiindcă nu există cuvinte ”urâte”), așa cum ar fi tentați să creadă unii pudibonzi, ci despre unul cât se poate de esențial. Evident, s-a dovedit de nenumărate ori că majoritatea oamenilor fac parte din cea de-a doua categorie, așa că satisfacția celorlalți poate fi cu atât mai intensă.
Extrapolând, putem vorbi și de entități sau comunități mai largi, cum ar fi, de exemplu, echipele de fotbal. Politehnica Timișoara a trecut prin zeci de umilințe de-a lungul istoriei. Trofee ratate la mustață, retrogradări cu nemiluita, nume și culori uzurpate/furate/vândute, servitudine față de marile rivale, conducători căpușă, tot tacâmul. Practic, adevăratul palmares al acestui club constă într-o imensă panoplie de dezamăgiri.
Dar uriașa, fundamentala diferență dintre Poli și alte echipe constă tocmai în cele câteva zvâcniri iraționale, adevărate momente de magie identitară, care compensează toate celelalte nerealizări și ratări. Nebunia de la 1:8 cu Steaua, când ai noștri erau morți pe teren iar lumea cânta cu și mai mare patimă după fiecare gol al adversarilor i-a bulversat chiar și pe comentatorii becalioți. Revenirea după 1:3 cu Alba Iulia, torcida fulminantă din ambele peluze și întreruperea meciului din cauza fumului n-ar fi fost niciodată posibilă în regia unor sămânțari conformiști. Ieșirea lui Șoni, cu un scaun de lemn în mână, în fața a 20-30 de huligani croați în Piața Unirii nu poate fi compensată de toate smardoielile ultrașilor de tastatură. Reînvierea phoenixiană din 2012 și emanciparea de sub suzeranitatea noului calif de Timișoara este practic sinonimă cu supraviețuirea unui spirit fără de care am fi infinit mai săraci. Iar părăsirea de către jucători a terenului în meciul cu UTA este unul dintre cele mai nobile gesturi pe care le-am văzut în ultimele două decenii în fotbalul nostru de căcat. Este o victorie morală mai importantă decât orice depunctare sau penalizare.
Acestea sunt motivele pentru care nu-mi pare rău că am pierdut zile, săptămâni, luni și ani urmând o echipă care n-a câștigat niciodată nimic. Și nici nu mai contează dacă va câștiga vreodată, din moment ce inima mea îi aparține pe viață.

PS: am ales poza cu Dănuț Bilia fiindcă l-am văzut mergând cu bițigla la antrenamente.

Posted in Uncategorized | 2 Comments