OCCIDENTALII

”Oferim servicii ireproșabile, la nivel occidental. Dispunem de personal calificat la toate nivelurile. Apelați cu încredere la niște profesioniști”. Așa sună reclama.
La intrarea în holul firmei te izbește un damf de blană udă de câine. Dintr-o spărtură acoperită cu sticlă mată, de culoare verde, lipsesc două pătrățele. De la distanță seamănă cu niște carii. Vântul șuieră nestingherit, ca o lișiță înzăpezită.
Secretara vorbește la telefon și nu dă nici cel mai mic semn că ar observa că ai intrat. Te simți ca o muscă anonimă într-o bucătărie de vară, căreia nu-i răspunde nimeni la bâzâit. Câteva minute de așteptare penibilă, în care privirea îți zburdă peste obiectele din această anticameră a haosului primordial. Pe frigiderul preistoric din colț, cu clapetă metalică laterală, cum se pot vedea doar în filmele din anii proletcultismului, zace o tavă de plastic în care sunt îndesați bureți de chiuvetă, cârpe mototolite, perii de sârmă, un încărăcător butucănos și o pungă începută de pufuleți. Din cauza grămezii de boarfe atârnate pe el, ai impresia că obiectul numit cuier, aflat vizavi de frigider, ocupă cel puțin o jumătate din încăpere. Umerii zvâcninzi ai secretarei, de găligancă ce s-a lăsat de baschet în anii terminali ai liceului, proptesc un dulap cu rafturi scorojite, din care, asemenea unor flamuri ale anarhiei birocratice, fălfâie foile dosarelor. Aspectul lor jalnic te duce cu gândul că tocmai au fost scoase dintr-un beci inundat. Pe perete stă atârnat un calendar personalizat cu realizările și logoul firmei.
La un moment dat, când aproape ai și uitat de ce ai venit, ușa directorului se deschide subit, ca într-un western. Directorul, cătrănit și împovărat de toate grijile umanității, apare în prim plan cu țigara strivită-n colțul gurii, evident, fără să salute pe nimeni, trece pe lângă tine trăgându-și geaca pe umeri și iese agitând nervos cheile mașinii. Secretara nu a încheiat convorbirea, vechiul frigider toarce zgomotos în colț, câteva foi se desprind din dosarele de pe raft și cad pe mocheta neaspirată de la inaugurare, de afară se aude schelălăitul unui câine lovit de pantoful directoral, după care totul se încheie cu sunetul motorului pornit al mașinii și dispariția acesteia în labirintul orașului.
Având în vedere că tocmai directorul e persoana cu care ai venit să te vezi, după convorbirea telefonică din urmă cu o jumătate de oră, conștientizezi că rostul rămânerii tale acolo echivalează cu prezența unui fir de păr pubian în fața organului genital aferent.
Pleci la fel cum ai venit. Ai putea să juri că minutele petrecute în compania secretarei sunt, în conștiința dânsei, sinonime cu absența ta ființială. De un păianjen sau de un șobolan măcar s-ar fi speriat, ar fi avut de tresărire, o reacție, dar prezența ta nu a determinat-o nici măcar să-ți arunce o privire. Timp de câteva clipe, ai plutit în neant, ca o mulțime vidă.
Cuprins de un sentiment de inutilitate abisală, te bucuri când dulăii din curte încep să latre la tine, dovedind că nu te-ai transformat în omul invizibil.
Intri în mașină, pornești motorul și privești orașul prin parbrizul care se dezaburește încet. La radio tocmai se încheie una din sutele de melodii dedicate Crăciunului, după care începe blocul de reclame. Prima dintre ele te izbește ca un ciocan pneumatic în moalele capului: ”Oferim servicii ireproșabile, la nivel occidental. Dispunem de personal calificat la toate nivelurile. Apelați cu încredere la niște profesioniști”.
Prin spărtura acoperită cu sticlă mată, de culoare verde, se ivește capul unei vrăbii jucăușe. După el apare încă unul. Ciripesc vesele și își iau zborul spre primul copac. Spre Occident.
Posted in Uncategorized | Leave a comment

ȘARPE ȘERPEȘTE…

Dimineața miroase a ”Snagov” și cicoare. Șerpii de fum se încolăcesc în jurul neliniștilor matinale și evadează prin geamul bucătăriei spre meterezele plumburii ale cerului. Surogat de tutun, surogat de cafea, surogat de viață. Mă preling pe casa scării până la parter ca o știmă mitologică, ca o umbră angrenată în procesul de producție al unui rai egalitarist. Sub asemenea auspicii, veșnicia e un blestem de neîndurat. Cine și-ar fi putut imagina că voi muri tocmai azi?

Treișpele pleacă hodorogind din stația de pe Gheorghe Lazăr, nu e niciun loc liber, mă țin de bară și fac eforturi disperate să nu cad în abisul de mâzgă de la margine de drum. Prin vitrinele mari ale alimentarei ”La Rusovan” se văd bancurile sărate de pește oceanic, îndesate în conserve marinate și uleioase, literele rotunjite ale reclamelor la mezeluri, cu fețe vesele de porci, și borcanele cu fasole sleită. Cobor la fabrica ”6 Martie”, sar peste o baltă de ulei și continui pe jos. Vizavi, la Fabrica de Pâine, coada la franzele înaintează șovăielnic, ca o lighioană domesticită, umilă. Pe frontispiciul clădirii ”Fructus” scrie 1909, iar dedesubt cineva a spart un geam. Prin spărtură își ia zborul o vrabie speriată.

Acceleratul de București trece peste viaductul pe care tronează un panou mare, cu litere albe pe fond roșu. Din cauza emisiilor de gaz și a uleiului scurs din locomotivele CFR, se vede doar cuvântul PACE. Pinii din părculețul 700 mă privesc amenințător pe aleea de dale ce duce până în piață. În butoaiele de plastic înoată verzele puse la murat, ca niște capete tăiate de șerpi.

Iată vine tramvaiul. Compostez biletul, o călătorie costă 25 de bani. Cam cât o viață de om în ziua de azi. Trecem prin Libertății, acolo unde un balaur măsliniu, purtând însemnele armatei, își îndreaptă amenințător țevile spre mulțimea de paltoane și căciuli de blană, care s-a trezit dintr-un coșmar și trece ostilă pe lângă soldatul comunist din Parcul Central, dinpre Maria. Din stații portabile se aud voci marțiale, mecanice.  Sub chipiuri oamenii se transformă în ordine. Într-o încăpere din Casa Armatei niște umbre se plimbă neliniștite în spatele draperiilor. Telefoanele sună, ușile capitonate se îmbibă de gravitatea situației, frica plutește prin fiecare încăpere și se lasă cu repeziciune peste întregul centru vandalizat.

Cobor din tramvai și mă simt luat de un val de euforie. Mă plimb tranchilizat prin aceleași piețe Art Nouveau, pe care le știu pe de rost, dominate de catedrala mitropolitană, survolată astăzi de stoluri de păsări negre. Atâtea pagini goale urlă din mine încât simt că voi exploda. Strigătul lupului solitar se contopește cu vuietul nebunesc al mulțimii. Cuvintele nu pot descrie scenele desprinse dintr-o pictură cubistă, din care începe să picure sânge în galerie. Strada Alba Iulia mă gonește ca o știucă cu dinți ascuțiți spre lupoaica hămesită din centru.

Vocea mulțimii, ordonată în slogane ale libertății, mă trezește asemenea apei reci ce țâșnește din țeava mașinii de pompieri. Câinii și-au rupt lanțurile și mârâie, mușcă, se pregătesc să sară la beregata stăpânului odios. Se încinge o coridă sălbatică și nici nu ne dăm seama când a început balaurul să ne ia în coarne. Se aud primele rafale. Cine a mai văzut seceriș în plină iarnă? Roiuri de albine de plumb îmi șuieră pe la urechi, deasupra capului. O coasă invizibilă mă lovește sub genunchi. Aș vrea să continui marșul disperării, dar mă tărâsc prin propriul sânge asemenea unui melc strivit de șenile. Șarpele întunericului  m-a mușcat, iar veninul mi se răspândește prin organism cu jovialitatea macabră a unui drăcușor. Respir din ce în ce mai greu. În jurul meu văd și alte spice umane. În dreapta o pensie de urmaș, în stânga un nume de stradă, iar la mijloc eu, gaura de pe steag. Deasupra orașului apare un disc imens, pe care îl recunosc din colecția mea de viniluri. Degetul arătător al mâinii înțepenite, îndreptate spre cer, se transformă într-un ac de pickup. Orașul devine tot mai mic, tot mai mic, de parcă ar încăpea într-o cochilie. ”Șarpe șerpește, cu solzi ca de pește, prin rău șerpuiește”…

Peste Timișoara se lasă cețuri străvezii, pe pleoape se strânge chiciură și scrum. Petalele sufletelor plutesc prin văzduhul rece.  Un trandafir negru crește pe pieptul din care șarpele s-a înălțat spre marele labirint de lumină.

(sculptură Luigi Varga)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

CEAUȘESCU ÎN ZĂPADĂ

Sfârșitul anului 1999 m-a surprins în Belgradul care tocmai își scutura hainele pline de moloz și funingine de după bombardamentele NATO. Lumea se pregătește să intre în noul mileniu, grupuri de suporteri golesc sticle de bere în parcul din spatele bisericii Sveti Marko, pensionarii hrănesc porumbeii printre statuile cetății Kalemegdan, vânzătorii de casete și cd-uri din fața Centrului Cultural Studențesc (SKC) fumează nestingheriți iarbă în fața poliției, iar tinerii se organizează pentru petrecerea de Revelion.

Afară a început să fulguie, iar eu privesc cum se depune zăpada pe acoperișurile tarabelor din piața Zeleni Venac. Stau la un vinjak (coniac sârbesc) cu Miloš și Dobrila, care povestesc despre ce muzică vor aduce la party-ul de peste câteva ore. E 31 decembrie, de mâine se schimbă prefixul istoriei. Miloš povestește cum a citit o carte despre psihozele generale care au precedat anului 1000. Îl întreb cum a fost în timpul bombardamentelor.

  • Cum să fie, mergeam zilnic la concerte, cântam rock pe poduri, așteptam să ne pice o bombă-n clonț și ne durea în pulă.

Mă uit derutat la Dobrila, care râde cu gura până la urechi.

  • Când moartea devine o banalitate cotidiană, care îți face cu mâna de după fiecare bloc, colț de stradă sau norișor de pe cer, când copiii învață să adoarmă pe muzica sirenelor și când îți arunci toate speranțele deșarte în vârtejul năucitor al unui solo de chitară al lui Anton (Nebojša Antonijević de la trupa Partibrejkers), frica dispare.
  • Și ce rămâne?
  • Ce să rămână, nebunia și batjocura…

Mă conving imediat că lucrurile stau întocmai. Se povestesc zeci de bancuri despre bombardamentele de acum câteva luni. Țara este pe butuci, sărăcia își arată colții, Milošević e încă la putere, iar cea mai mare alianță militară a lumii este ridiculizată chiar și prin mesajele de pe autocolantele pentru parbrize și frigidere pe care le vând țiganii la tarabe improvizate sau în piața de vechituri. Miloš povesteșe cum un grup de voluntari a salvat de la incendiu, prin luna aprilie, clădirea Teatrului Dramatic Iugoslav. Folosesc abrevierea JDP (Jugoslovensko Dramsko Pozorište). Întreb ce înseamnă JDP. Dobrila își aprinde o țigară și spune:

  • Jako Dobar Požar (Incendiu foarte bun).

Amândoi izbucnesc într-un râs sălbatic, nepământean. Afară ninge tot mai intens, iar ei îmi povestesc nonșalant că în toaleta micuțului și pitorescului bar în care stăm, cufundat în ritmurile zaharisite ale muzicii cubaneze, cineva a fost împușcat în cap în urmă cu două zile. Încerc să nu par șocat, dar băutura mi s-a oprit în gât. Tușesc. Miloš mă bate pe spate răzând.

  • Reglare de conturi între gangsteri, nimic special. Știi cum a spus acum cinci-șase ani interlopul Bata Trlaja, „mala bara, puno krokodila” („baltă mică, mulți crocodili”). Ăsta e Belgradul, oraș dat dracului…

Ne bem încet băuturile și ne îndreptăm spre locul în care se ține cheful de revelion. Un tip pe nume Fedja pune muzică. Aflu de la cei prezenți că e pe jumătate albanez, dar e ”cool”, e ”de-al nostru”. Lumea cântă, dansează, bea, fumează, se simte bine. Plecăm pe jos pe la ora 5.00. Ne oprim să mâncăm niște frigărui și pleșcavițe la bodega ”Cerska bitka”. Barmanul e totodată bucătar și proprietar. Niște boschetari se ușurează pe lăzile din spatele speluncii. Gazda Knele, cum i se spune patronului, iese afară și-i amenință cu o toporișcă, după care vine și dă din partea casei un rând de ”loză”, adică țuică de struguri de la el de acasă, din Muntenegru. Din difuzorul mic al radiolui de pe tejghea se aude cântecul ”Olujni mornar” al trupei Atomsko Sklonište. Cu gurile și paharele pline, cântăm cât ne ține gura refrenul: ”Obala je pola – pola, ali ti poklanjam sve”. Knele se laudă că i-a văzut live pe ”atomici” când a făcut armata în Istria, în 1984. Ce vremuri, ce vremuri… Ia sticla de țuică și ne-o pune pe masă.

  • Na, beți cât vreți, din partea mea. Și mâncarea e tot din partea mea, mă fut pe ea, e anul nou!

Atmosfera de la ”Cerska bitka” e mai faină decât la cheful de revelion la care tocmai fusesem. Ne îmbătăm și ne trezim în același timp, e un sentiment al naibii de plăcut. Soarele începe să mijească deasupra Belgradului nostru post-apocaliptic. A nins ceva azi-noapte, zăpada a acoperit stația de tramvai, țigla de pe case, mașinile din parcare. Pe șoseaua care duce spre Belgradul Nou neaua a început deja să se topească, e mâzgă peste tot. Cu toții am vrea să rămânem captivi cât mai mult în fumul de țigări și mici care învăluie micuța bodegă. Patronul ne povestește despre ororile trăite pe front în timpul războiului civil.

  • Am lucrat 10 ani ca măcelar la abatorul din Kragujevac, dar n-am văzut atâta sânge de porc cât am văzut în Bosnia de om…

Ascultăm tăcuți, mâncăm și mai închinăm câte un ștamplu. Carnea și sângele sunt hrana pământului pe care trăim, iar pământul nostru e o zeitate mereu însetată și înfometată. Afară s-a luminat de-a binelea, dar întunericul din noi devine tot mai apăsător. Privim la oamenii care așteaptă tramvaiul și ne întrebăm unde naiba merg sâmbăta dimineața, în prima zi a noului mileniu. Patronul ne pune 20 de mici la pachet, ”să avem ce ronțăi” când ne trezim. Ne aliniem în spatele stației pentru a ne goli beșicile, mai puțin Dobrila, care s-a încumetat să meargă în wc-ul șobolănos al birtului. Încercăm să scriem ceva cu jeturile în omătul moale. La câțiva metri mai în față observăm un bețiv înzăpezit, căzut și rămas la pământ într-o poziție foarte nefirească. Knele ni-l arată cu degetul și strigă:

  • Ha, ha, uite-l pe ăla cum doarme, ca Ceaușescu în zăpadă!

E rândul meu să încep să râd ca un tâmpit. Omul se uită nedumerit la mine, dar Miloš îi spune:

  • Băiatul e din România, am și uitat să menționăm…
  • Și? E vreo problemă? Te-am jignit cu ceva? mă întreabă patronul rumen la fața, cu limba împleticindu-i-se în gură.
  • Nu, nu, spun eu, dar e comică toată faza…

Iată ce a rămas, îmi spun în sinea mea, din cel mai temut dictator al Europei de Est – o dumă scoasă de niște bețivi din țara vecină la adresa altui bețiv, la fel cum după bombardamentele NATO nu a rămas decât batjocura populară, noiane de sarcasm și umor negru, pâcla sfârșitului unei civilizații. Un sfârșit urât, nedemn, grotesc. Plutonul de execuție al istoriei e nemilos cu cei care se cred stăpâni pe vecie asupra unor lucruri și destine.

Tramvaiul oprește în stație. Urcăm și prin geamul mânjit îi facem cu mâna lui Knele, care tocmai deschide o bere de tocul ușii. Bețivul înzăpezit s-a trezit la rândul său și a plecat clătinându-se.Traversăm Dunărea, cordonul ombilical al vechii Europe. Podurile sunt făcute să-i unească pe oameni, iar sălbaticii care le distrug n-au înțeles nimic din rock`n`roll. Ei fac niște reguli anoste și nefuncționale, noi le încălcăm cu haiducia pe care o avem în ADN. Soarele zâmbește deasupra cupolei hramului Sveti Marko. În sticlă mai e o gură de țuică, pe care i-o întind lui Miloš.

  • Mergem acasă? îl întreb.
  • Ești nebun? tocmai am intrat în istorie, iar tu vrei să dormi?
  • Păi și ce facem atunci?

Dobrila își scutură noroiul de pe bocanci, își aranjează șuvița roșie ce-i ieșise de sub căciulă și spune numărându-și țigările din pachetul mototolit de Bond:

  • Mai luăm câteva beri de la chioșc, după care mergem la Kališ să privim cum se varsă Sava în Dunăre, la Ušće.

Coborâm din tramvai și o luăm prin centru spre Kelemegdan. Ne plantăm pe o bancă de lemn și contemplăm Dunărea. Un pescăruș vine și se așează pe o balustradă de fontă din fața noastră. Îl privim tăcuți și admirativi, hrănindu-l cu micii din pachetul de la Knele.

  • E una din puținele zburătoare care a rămas alături de noi la bine și la greu, spune la un moment dat Miloš.
  • Da, adaugă Dobrila, aveam de gând să-mi fac un tatuaj cu o rândunică, dar cred că până la urmă îmi voi tatua un pescăruș de pe Dunăre.

A început să ningă din nou. Camera invizibilă se ridică la cer, noi rămânem într-un cadru static, îndepărtat. Un punct în universul mereu curgător, asemenea fluviului de la poalele ghetelor noastre, în care niciun Ceaușescu nu poate strica, prin moartea-i acrobatică, frumusețea peisajului.

Posted in Uncategorized | 3 Comments

URNA

În mileniul trecut au spus că-n mileniul ăsta

în secolul trecut au spus că-n secolul următor

deceniul trecut a fost numit

deceniu de sacrificiu

față de cel ce urmează

acum patru ani au spus că peste doi ani

anul trecut au spus că la anul

în ianuarie au spus că-n iunie

în iunie au spus că-n noiembrie

în noiembrie au spus că-n ianuarie

și tot așa

dintr-o moarte în alta

democrații au venit în locul autocraților

meritocrații au venit în locul democraților

tehnocrații au venit în locul meritocraților

după care am realizat că de fapt

nicio clipă n-am scăpat de cleptocrați

cei slabi au plecat grași

cei tineri au plecat bătrâni

cei curați au plecat murdari

cei demni au plecat mișei

cei cutezători au plecat lingăi

cei temerari au ieșit pe ușa din spate

cei vii s-au întors morți

astăzi ne spun că, sigur, mâine

mâine ne vor spune că poimâine

poimâine că săptămâna viitoare

apoi luna viitoare, anul viitor

deceniul, secolul, milieniul următor

și tot așa

în timp ce noi admirăm mizeria de ieri

de alaltăieri, de săptămâna trecută

de anul trecut, de deceniul trecut

din secolul și mileniul trecut

astăzi e dezastruoasa moștenire

mâine sabotajul trădătorilor

poimâine ingratitudinea semenilor

răspoimâine estul

săptămâna viitoare vestul

urlii de plăcere sau de durere

depinde de care parte a biciului te aflii

cu puterea furi

cu opoziția înjuri

și tot dăi și luptă

și tot luptă și dăi

care picătură chinezească o fi mai bună

te întrebi știind

că tot cei din urnă

vor fi cei dintâi

în spatele tău se întinde istoria

în față, iarăși, ți se închide ușa

ce va ieși când zeii

scutura-vor urna puterii?

Votul

sau cenușa?

Posted in Uncategorized | 1 Comment

MOARTEA LUI DON QUIJOTE ÎN BALCANI

Dragă Don Quijote,

ai avut, pentru a nu știu câta oară, privilegiul de a muri în Balcani, unul dintre puținele locuri de pe pământ unde, pe vremuri, frica de sobrietatea morții era anulată de bășcălie. Aceasta a fost o formă populară de scamatorie sentimentală, care a dăinuit cu mare succes din paleolitic până în zorii civilizației.

Vreau să-ți mai spun, dragă hidalgo, că apelul la decență a devenit cea mai jalnică văicăreală a Balcanilor, acolo unde ipocrizia funerară este întrecută doar de purulența nunților. La noi încă mai funcționează gerontocrația lamentării și patetismul falselor condoleanțe. Religiozitatea aparenței este păstrată cu sfințenie, în timp ce esențele sunt încuiate în adâncul beciurilor conștiinței, pentru ca nu cumva să ne pună oglinda sufletului în față.

Multe năpaste s-au abătut peste oamenii acestor locuri, care au ajuns să prefere prizonieratul în locul libertății primordiale. Din tărâmul tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte s-au retras în peșterile întunecate ale sumanelor moralității.

Ei perorează și cădelnițează sfătos că la moartea cuiva trebuie să fii îndurerat și solemn, de parcă energia ființială se poate evapora ca o flatulație. Alături de iubire, râsul este cel mai mare dar divin pe care l-am primit, așa că nu voi permite să fiu văduvit de acest privilegiu nici măcar în momentul în care tu ai trecut ”dincolo”.

La noi, în Herțegovina, dacă te avânți pe cărările uitate ale munților Bjelašnica, Lovnica, Lelija sau Zelengora, încă mai poți întâlni personajul mitic Ero ”s onog svijeta” (Ero ”de pe lumea cealaltă”), mereu pus pe șotii, spunând ghicitori, poezii și snoave. Pentru el moartea nu e un prilej de întristare, pentru că nu se teme de ea.

De aceea, unul dintre cele mai sincere moduri în care îți pot arăta că mi-a păsat, cât de cât, de tine, este că la moartea ta voi avea încă puterea să glumesc și să zâmbesc. Iar la nevoie, voi izbucni și în râs.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

NO PREYER FOR THE DYING

În fața unui birt de pe strada Preyer stau doi haveri. Primul, înfofolit într-un parpalac negru, mai mare cu vreo trei numere, venindu-i până aproape de genunchi, stă planton în fața  unei sticle de bere așezate pe treapta joasă de la intrarea în local. Celălalt, mult mai estival, are freză și ochelari ca banditul Shakhaal din filmul ”Lanțul amintirilor”, în neconcordanță cu șlapii tanga din picioare, zonă în care rezistența ciorapilor de un alb imaculat e pusă la grea încercare de piedica de plastic ce desparte degetul mare de cel de lângă el.
Primul, asemenea unui Moș Crăciun în doliu, îi povestește ceva tovarășului său, care mânuiește o unghieră imensă. Are o țigară aprinsă în colțul gurii, fumul i se strecoară sub ochelarii cu lentile cărămizii, el se strâmbă dar nu renunță la tăiatul unghiilor biodegradabile, care cad ghilotinate și se amestecă cu scrumul, mucurile, frunzele uscate și praful ce străjuiesc sticla de bere maro.
Dintr-o curte alăturată iese un vecin plin de moloz, ducând în mâna dreaptă un ciocan rotopercutor. Îi salută pe cei doi ducând burghiul la tâmplă, ca un militar iscusit.
În acel moment, dinspre strada Reșița fac dreapta două autoturisme ARO de culoarea verde, cu însemnele armatei. Produc un zgomot asurzitor și scot fum asemenea unor balauri din vremuri imemoriale. Toată lumea de pe stradă începe să tușească, să-și ascundă fața sub geacă, să ducă mâinile la nas…
Șlapul tanga lovește din neatenție sticla de bere, din care se scurge un lichid înspumat, luând pe sus, asemenea unei viituri intempestive, scrumul, mucurile, frunzele uscate și unghiile tăiate. Țigara, smulsă și aruncată din gură de două degete îngălbenite, se stinge instantaneu în balta din birtului. Rotopercutorul e folosit de proprietarul său pe post de mitralieră, așa cum triburile sălbatice din Amazonia aruncă sulițe spre reporterii care îi fotografiază din elicopter.
Shakhaal intră în birt și după numai câteva secunde iese triumfător, cu o mască de gaze pe față. Mașinile au virat însă la dreapta, pe Mangalia, huruitul motoarelor se aude tot mai slab, fumul a început să se risipească.
– De unde fras ai masca aia? întreabă Moș Crăciun cel negru.
Shakhaal și-o scoate de pe față, deșurubează tubul și o bagă în geanta verde pe a cărei curea se văd urme vechi de pix, asemenea unor tatuaje cu tuș din perioada armatei.
– Nu se știe niciodată când vine nasolia, zice el tușind sec în timp ce scormonea după o țigară în pachetul necartonat din buzunarul de la piept.
Vecinul cu rotopercutorul trage o flegmă cu boltă, care trece peste ambele linii de tramvai și spune pe un ton batjocoritor:
– Unde merg ăștia? Și-o deschis NATO bază la Podul Modoș? Sau au primit ordin să deratizeze Iosefinul cu hârburile alea?
Nu-i răspunde nimeni. Înjură nervos și se întoarce în casă să mai dea niște găuri. Cei doi au reintrat la rândul lor în birt și și-au ocupat locurile la masa de lângă pultul care ascunde o geantă verde, în caz de pericol.
Frunzele uscate, adunate într-o grămadă la margine de drum, ard mocnit. Vântul le mângăie, ca o aripă duioasă a morții. Căștile băgate într-un telefon mobil, asemenea unui cordonul ombilical care desparte ființa de neființă, aerul de vid, clipa de clipă, degetul mare de la picior de cel de lângă el, călăuzesc spre circuitul neuronal al orașului sunete dintr-o altă lume. Dintr-o altă dimensiune: you want it darker, we kill the flame
S-a stins focul. Strada s-a golit de oameni, nu se vede niciun tramvai, nicio mașină. Doar în aer persistă emisiile de dioxid de carbon ale unei alte epoci , ca o amenințare permanentă.
Posted in Uncategorized | Leave a comment

Eu nu vreau ”să moară UTA”…

Suporterii timișoreni merg la meciuri și cântă cât îi țin plămânii: ”Toată viața noi ne vom ruga, să moară UTA”, cu toate că, în mod paradoxal, Poli este cea care a sucombat (de câteva ori) în ultimele două decenii, așa cum numai în vampirizatul fotbal românesc este posibil. Având în vedere toate circumstanțele, parcă nu-mi arde să ”mă rog” pentru moartea ipotetică a singurei rivale istorice, care a avut la rândul ei serioase coșmaruri identitare.
Văduvit de rivalități sănătoase, motivaționale și ”păcimașe”, cum s-ar zice la noi în Banat, fotbalul își pierde orice farmec. Entitățile volante și perisabile din localități cu nume inexistente pe harta fotbalului de odinioară, de genul Clinceni, Brănești, Tărlungeni, Afumați sau Urziceni, nu suscită niciun interes și reflectă cel mult ambiția personală a unor primari microbiști sau a unor șmecheri care mai spală niște bani în acest fotbal zombificat, uzurpat de diverse clone sterile.
Fără UTA, Poli își pierde rațiunea de a exista. Valabil și viceversa. E ca yinul fără yang, ca vara fără ploaie, ca noaptea fără zi, ca micul din Ocska fără muștar…
Victoriile de la Arad se povestesc și peste decenii, cu o satisfacție mereu mustindă, la fel cum înfrângerile de acasă dor precum rănile provocate de un fier încins.
Faptul că, pe plan fotbalistic, nu ne vom agrea niciodată cu arădenii, este chiar excelent pentru fenomen. Lăsați această rivalitate să continue și să crească organic, lăsați-ne să ne dușmănim cu pasiune într-o zi de derby, lăsați-ne să fremătăm pentru un gol în poarta adversarilor, lăsați-ne să așteptăm cu sufletul la gură ziua meciului, lăsați-ne să savurăm deznădejdea adversarului, lăsați-ne să ne roadem pumnii de ciudă când pierdem, lăsați-ne să ne bem amarul păcatului și orgoliul până la fund!
Dar, oameni buni, nu ucideți spiritul acestui derby, e unul din puținele lucruri sănătoase care ne-au rămas în această lume tot mai sintetică. Eu nu vreau să ”moară UTA”, chiar dacă am cântat și voi mai cânta acest refren de sute de ori. Eu vreau ca într-o zi să ne batem cu UTA pentru supremația în fotbalul românesc, vreau să jucăm împotriva lor și să fim lăsați să ne bucurăm pentru fiecare gol înscris, să ne întristăm pentru fiecare gol primit… evident, pe stadion, la firul ierbii, în scrâșnetul tibiilor, în coliziunea crampoanelor, în tunetul asurzitor al tobelor, în marea de fulare și în ceața fumigenelor…
Nu în fața televizorului.
Posted in Uncategorized | Leave a comment