PISTOL CU APĂ

Pe vremurile în care

mă cățăram în nucul din fața casei

îmi doream să devin

un lonesome cowboy

să cutreier amăgitoarele depărtări

să umblu călare

ca o stafie

din oraş în oraș

să port în suflet un mare mister

și o poză zimțată lângă tabacheră

să beau whisky în amurgurile purpurii

să-mi petrec nopțile

printre coioți și cactuși

să fiu iute la pistol

să mângăi un Winchester personalizat

să am pinteni de argint

pălărie neagră

o muzicuță gravată

un fulger negru sub șa

să fiu fratele de sânge

al căpeteniilor siouxe

neînduplecate de legile fețelor palide

și să renasc

mereu și mereu

din colbul propriei legende

în serile lângă foc ale trapperilor

în saloanele pline de fum

și în cărțile de poker ale nepoților.

Dar ce să fac

dacă în spatele măştii

lui Clint Eastwood

zăceau Stan și Bran

care se băteau

în fiecare zi cu frişcă

și în loc să adorm

pe ritmul muzicuţei lui Morricone

m-am trezit crescând

pe melodia lui Chaplin

“This is my song”?

Majoritatea actorilor

rămân

totuşi

de cealaltă parte a peliculei.

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment

AMERICA DE PE ULIȚA A II-a

-Nu vii până la mine să mănânci un pepene? îmi strigă străbunica văzându-mă că trec cu bițigla prin fața casei lui cika Joșka.

Îi fac cu mâna în semn că vin imediat, numai să-mi recuperez praștia.

Scoate un cuțit din sertar, deschide frigiderul și se apleacă să ia jumătatea zemoasă de pepene galben.

-L-am băgat o țâră în ”fridge”, cum spune Keka, să fie rece, zice răzând.

De fiecare dată când pronunță cuvântul ”frižider“, adaugă inevitabil și englezescul ”fridge”, ironizând-o pe verișoara ei, Keka din Sânpetru, care chipurile n-a mai știut cum se spune în sârbește la frigider după ce s-a întors din America.

Știu foarte bine că urmează și celelalte povești legate de vecinii de pe ulița a doua plecați ”priko bare” (”peste baltă”). Născută în Austro-Ungaria, baba Darinka nu prea conștientizează că a trăit în două țări diferite. ”Cum se poate una ca asta, din moment ce eu nu m-am mișcat din Variaș? Circulă țările mai des ca mine?” De fapt, a fost de câteva ori la Timișoara și Arad și o dată la Cluj, cel mai lung drum din viața ei, de care vorbește cu pasiune de fiecare dată. Știe însă că America e ceva mai departe decât Clujul, fiindcă până acolo se merge cu „šifa” (”vaporul”).

Prima ei amintire despre țara promisă se leagă de poveștile lui Laka, văcarul de pe strada cimitirului sârbesc, un fel de Münchausen al Variașului. Toată lumea știa că inventa snoave, dar erau atât de distractive încât nimeni nu-l contrazicea sau acuza că minte.

-Merg eu o dată cu vaporul spre America. Numai lume aleasă, de viță. Deodată, šifa se oprește la mijlocul oceanului. Nimeni nu știe să repare stricăciunea. Doamnele în rochii scumpe au început să se panicheze, dar atunci am intervenit și le-am spus: ”Nu vă fie frică, rezolv eu treaba asta”, după care mi-am suflecat mânecile de la cămașă, am sărit în apă și am împins vaporul până în America.

După faza cu frigiderul, urmează inevitabil povestea despe vecinul Zorko, care a venit în vizită după doar un an și ceva petrecut la Detroit.

-Ne-am așeazat baș aici, în ”kujnica” (”bucătăria”) asta, el era pe scaunul ăla pe care stai tu acum. Deodată se ridică în picioare și arată cu degetul spre ”šifoner” („dulap”) și mă întreabă: ”Cum se zice la asta, că acolo vorbesc numai în engleză și am început să uit cuvinte?”

Baba râde de se sparge.

-De soră-mea după mamă ți-am povestit, de Dobrinka? Cum a părăsit-o ta-su înainte să se nască și a plecat în America?

Evident că mi-a povestit de netrebnicul poreclit Prkagaja, care a fraierit-o pe încă minora Justa să vândă două ”lanțuri” de pământ pentru a pleca cu el în America, dar într-un final s-a dus numai el, lăsând-o pe amărâta asta gravidă să-și rupă spinarea pe moșiile celor avuți. Mergea la săpat și la plivit mutându-și bebelușul de la grămadă la grămadă. De aceea Justa a fost tot timpul mai atașată de Dobrinka decât de baba Darinka, pe care a avut-o ulterior cu văduvul Milorad. Acesta a ratat la rândul lui plecarea în America alături de familia Weissmüller din strada a VI-a, al cărei argat era, fiindcă a lăsat-o gravidă pe o altă vecină. Și tatăl lui deda Milorad, Živko, s-a dus să-și caute de lucru în țara promisă, pentru a se întoarce cu bani acasă, dar au căzut niște placaje peste el și i-au retezat capul. Acasă a sosit doar o telegramă însoțită de poza răposatului. Am auzit toate astea de zeci de ori, dar o las pe baba Darinka să-și depene amintirile.

-Știi cum și-a luat tălpășița șmecherul de Prkagaja? Avea un pantof de o culoare și altul de altă culoare. Ce-o fi zis ăia când l-au văzut? Cred că i-a dat pe spate, ha, ha, ha!

Termin de mâncat pepenele galben și spun că trebuie să plec. Ea mă conduce până la stradă. Îmi arată o casă de vizavi, din susul uliței a II-a, și îmi spune că acolo a stat Lalika Pača, un băiat foarte finuț și elegant, care se îmbrăca ca un ”chițoș”. Și el a fost în America și toate rudele, vecinii și prietenii s-au adunat să-l întâmpine când s-a întors, să vadă ce minuni le-a adus, dar în micuțul lui geamantan erau numai câteva parfumuri și ustensile de barbierit.

-Și acum se mai simte parfumul lui Lalika dacă te plimbi pe trotuarul de vizavi, spune baba Darinka răzând.

-Auzi, maico, da Prkagaja s-a întors vreodată din America? A văzut-o vreodată pe baba Dobrinka?

-Da de unde! Ăla n-avea bani nici să-și cumpere șireturi, darămite bilet de tren. Îți dai seama cât costă un bilet din America până la Variaș, dacă de la Timișoara costă 13 lei?

-Păi nu tră să vină cu šifa de acolo?

-Fras! Pe aia a scufundat-o Laka de mult, ha, ha, ha.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

CE SPUNE BEREA DESPRE OAMENII CARE CRED ÎN IMPLICAREA LOR POLITICĂ?

Hipsterul liberal, ateu și gay friendly: obligatoriu artizanală, fără gluten, cu aromă de salvie&ghimbir și o felie de lămâie. Bea maxim două fiindcă n-are bani de mai multe. Spune că berile făcute industrial sunt otravă curată, dar la festivaluri techno îl vezi cum topește un carton de poșircă Tuborg cu 2% alcool, primit moca de la organizatori pentru că a ajutat la căratul sculelor.

Fascistul mizantrop: doar bere bavareză la halbă de litru. În timp ce-și linge spuma de pe mustăți se visează într-o berărie müncheneză, cântând refrene marțiale alături de alte cămăși brune. Când se îmbată vorbește despre război, faptele de vitejie ale strămoșilor și moartea iminentă a Europei. O cheamă pe chelneriță fluturând ostentativ brațul drept. În drum spre casă încearcă să deseneze o zvastică cu jetul.

Comunistul cu aere de artist: cel mai pârlit dintre toți, consumă numai bere la pet. Cu cât bea mai mult, devine mai virulent în promovarea egalitarismului, anticapitalismului și drepturilor clasei muncitoare, cu toate că n-a lucrat nicio zi în viața lui. Ascultă la căști Manu Chao și reggae, poartă rasta și șapcă cu Jamaica. Pregătește expoziția ”Metafizica orzoaicei”, dar nu găsește sponsori. Răgâie a pagubă.

Anarhistul: oricând, oricât, oriunde. Evită să plătească, bea pe caiet, se încaieră prin birturi, ia bătaie de la femei. Nu face nimic din ce și-a propus și numește chestia asta ”autoguvernare morală”. N-a mai fost treaz de la Euro 96 și încă o înjură pe Thatcher, neștiind că a dat colțul între timp. N-are nicio preferință în materie de bere, cu condiția să fie multă și ieftină. Scrumează în sticle goale după care le sparge. Viața lui e un performance ratat.

Conservatorul filoamerican: numai la doză, ca rednecșii texani din ”King of the hill”. Nu bea niciodată stereo, adică bere cu vodcă, fiindcă se teme de o intoxicație rusească. E interesat de cifra de afaceri a fabricii de bere, de sporirea profitului și de rebranduirea capacelor. La beție e mai plictisitor decât un meci de baseball. Chiar și beșina lui adie a prosperitate, îmbuibare și progres.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

Examenul

Nu mi-a plăcut niciodată să repet în ziua examenului. E o chestie care te panichează inutil și-ți relevă câte chestii nu știi. Ce-am învățat bine, ce nu, seaus calu`!
Prin urmare, înaintea unui examen la istoria medievală m-am oprit să ling o berulă la bodega ”Amigo”, distrusă între timp de scolasticii trezveniei universitare și de puritanii progresului.
Când să mă ușchesc spre UVT, simt că mi s-a deschis injectorul și că-i mai trebuie urgent o sticlă de carburant pe bază de orzoaică pentru motorul cu ardere internă. No, mai da-ți-mi o bere tanti Stela, ce să fac acum, doar n-o să răspund eu primul! Și fiindcă noi, sârbii, avem o vorbă – “Triput Bog pomaže” (“De trei ori ajută Dumnezeu”) – am consumat-o și pe a treia, pentru a mă dezinhiba total.
Ajuns în fața sălii de examen, văd forfota aceea teribilă și generatoare de stres: foi împrăștiate peste tot, cursuri dezlânate, cărți subliniate cu markere roșii, verzi și fosforescente, caiete îndoite, ochi bulbucați, pahare de plastic cu surogat de cafea și niște fețe speriate, adâncite în texte reci și inamice, din care oricum nu se mai înțelege nimic. Poate că repetitio est mater studiorum, dar nu în ajunul disznótor-ului.
Din când în când mai iese din sală câte o față palidă, de parcă ar fi participat la o ședință de spiritism în care răposata mătușa Leana i-a spus că se va însura după terminarea facultății cu grăsana asimetrică din grupa de istorie-teologie. Înconjurată instantaneu de roiul rozătoarelor de unghii, fața palidă e supusă unui tir necruțător de întrebări: ”ce ți-a picat?”, ”ai știut ceva?”, ”cum îi profu, îi nervos?”, ”se poate copia?”, ”cât te-o ținut?” După care urmează corul inevitabil de văicăreli și tânguiri: ”vai de capu meu, io nu știu nimic”, ”oohh, îmi explodează capul”, ”mooamă, simt că leșin”, ”nu, că examenul ăsta îl pic siii-guuur!”
Două fete citesc cu mâinile la urechi un curs și încearcă să repete bolborosind cu ochii închiși ceea ce au citit. Una trântește nervoasă foile și spune aproape țipând la cealaltă:
– Cum dracu să rețină cineva numele astea idioate, Cătlăbuga, Overchelăuți…
Chiar dacă întrebarea nu mi-a fost adresată, am simțit nevoia să intervin cu o glumiță, pentru a mai detensiona atmosfera:
– Asta e simlu, zic eu. Te gândești la un tătar cu clăbuci pe cap și la un sat care a primit numele după Overkill.
Tipa s-a uitat la mine cu o față atât de derutată, încât mi-am dat seama că n-auzise nici de Bug, nici de Overkill.
Am intrat la examen după ele. În timp ce eu stăteam în bancă și scriam relaxat despre chefurile pe care le trăgea Baba Novac cu valahii după ce a dădea iama în turcaleții din Ada Kaleh, una dintre cele două răspundea. Evident, i-a picat un subiect legat de relațiile dintre Ștefan cel Mare și Cazimir al IV-lea. Profesorul a întrebat-o și despre bătăliile moldovenilor cu otomanii, printre care se număra și cea din 1485, ghiciți care… În capul ei era un talmeș-balmeș total, n-a nimerit nicio denumire, niciun eveniment, niciun an. Se aștepta la 9 sau 10, dar a plecat cu un 5, și ăla la limită. La ieșire s-a întors spre mine și m-a privit ca un coiot rănit. Cred că mă ura din toți rărunchii, ceea ce mă distra teribil.
După examen m-am reîntors, victorios, la ”Amigo”. Mi-am luat o bere și mă gândeam unde să mă uit la meciul sârbilor contra Olandei de la mondiale. Cele două colege mergeau cătrănite spre Complex. Le-am strigat și le-am invitat la o bere, bătând cu degetul în aer sticla maro de ”Timișoreana”.
Fără o strategie prealabilă, ambele mi-au arătat concomitent degetul mijlociu.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

10 postulate despre semafoarele din Timișoara

Semafoarele din Timișoara sunt atât de inteligente, încât unii daltoniști le confundă cu palmierii.

În timp ce toți românii își dau cu capul de pereți, bănățenii își dau cu fruntea de semafor.

Semafoarele merg atât de încet pentru ca șoferii să petreacă în trafic cât mai mult timp, să poată admira realizările mărețe ale primăriei.

Dacă ar participa la alegeri, organizația ”Verde pentru biciclete” ar fi surclasată de organizația ”Roșu pentru semafoare”.

Mihai Pacepa a scris cartea ”Orizonturi roșii” după ce a făcut o plimbare la oră de vârf pe bulevardul Take Ionescu.

În semn de prețuire față de semaforele inteligente din oraș, echipa ACS Timișoara își va schimba culorile în roșu-verde.

La Timișoara se înmulțesc semafoarele, dar zebrele mor pe capete.

Doar primarul Nicolae Robu are un IQ mai mare decât semafoarele inteligente din Timișoara.

Când a fost George Bush în vizită la București, pe cer a apărut un curcubeu. Când vine Nicolae Robu, apare un semafor.

Pentru a mai tempera obrăznicia șoferilor olteni, Nicolae Robu va închide definitiv pasajul Jiul.

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Eat local, shit global

FELUL ÎNTÂI

în sudul țării e o eternă vânzoleală superstițioasă

se beau zemuri din cenușa morților

se înfig țărușuri în inimile moroilor

se prepară fierturi care alungă vampiri

și se consumă țuici digestive, care stimulează apetitul

oamenii se aleargă cu săbii

izolează fonic și termic cimitirele

să nu se scurgă ciorba din cazanul subteran

televiziunile filmează și dau imaginile în prime-time

încă o umilință, încă o bătaie

încă o moarte urâtă, încă o tigaie

FELUL DOI

în nordul țării s-a deschis o măcelărie

angajații și patronii aruncă rude de salam și cârnați

în ciorchinele strâns lângă camioneta

pe care e inscripționat, cu litere mari, numele firmei

oamenii se transformă într-o masă de carne tocată

într-o reclamă la mezeluri, într-un lagăr de concentrare

se calcă în picioare pentru o halcă de speranță

pentru o ceafă de înger cu mujdei, o aripioară picantă de diavol

televiziunile filmează și dau imaginile în prime-time

încă o umilință, încă o bătaie

încă o moarte urâtă, încă o tigaie

DESERTUL

în vestul țării s-a deschis un nou supermarket

pentru a atrage cumpărătorii s-au anunțat reduceri la zahăr

diabeticii destinului se îmbulzesc la intrare

se înjură și se amenință reciproc

cu tâmplele pulsânde, cu glicemia scăzută

sfâșie sacii de cânepă și de rafie

zahărul se răsfiră pe podeaua proaspăt lustruită

dar oamenii îl iau cu palmele

și-l bagă în poșete, în sacoșe, în pungi, în esofage

televiziunile filmează și dau imaginile în prime-time

încă o umilință, încă o bătaie

încă o moarte urâtă, încă o tigaie

BUDA

în estul țării se anunță promoție la hârtie igienică

intestinele se iau la întrecere

care va stoca și elibera mai multe materii fecale

diarei patologice erup în orice organism

constelații de constipații se relaxează subit

garda pretoriană a hemoroizilor preia controlul

e prohibiție de supozitoare, e supradoză de căcat

canalizarea se înfundă cu sarmale și cârnați

poporul se șterge la gură și la cur cu aceleași papirusuri

cu aceleași blesteme nescrise ale istoriei

televiziunile filmează și dau imaginile în prime-time

încă o umilință, încă o bătaie

încă o moarte urâtă, încă o tigaie.

Sculptură: Ahmed Abdel Fattah

Posted in Uncategorized | Leave a comment

ARTEX

Chiar dacă e abia începutul lunii februarie, văzduhul e brăzdat cu discretă eleganță de anticipația dulce a primăverii. O simt cum vine călare dintr-o depărtare incertă, proptindu-și aripile de streșinile smaraldii ale catedralei.
Igor stă cuminte în cărucior și înregistrează fiecare secvență a dimineții. Pentru el totul este nou și fascinant. Trecem pe aleea pavată care desparte Intrarea Zenit de bulevardul Gheorghe Lazăr. Niște băieți joacă fotbal în micuțul părculeț din fața blocului cu patru etaje. Mă opresc și-i privesc cum aleargă prin noroi după o minge semidezumflată și belită. Îmi aduc aminte cum în același loc, în urmă cu vreo trei decenii, mi-am făcut praf o pereche de cizme noi-nouțe doar pentru că nu m-am putut abține de a nu mă baga la joc.
N-am mai văzut de mult copii murdari jucând fotbal pe stradă. Îmi vine să-i întreb dacă mă lasă și pe mine, măgar mare, să trag un șut. Plasat, frumos, cu latul, la rădăcina copacului desfrunzit.
Evident, nu le stric jocul. Nici mie nu-mi plăcea pe vremuri când ăia mari se băgau peste noi.
Tocmai când coteam ușor pe bulevard, văd o minge noroioasă șuierând pe lângă căruțul lui Igor, care în prima fază s-a speriat, după care a început să aplaude entuziasmat. Copiii s-au oprit la rândul lor speriați. De la geamul bucătăriei, mama unuia dintre ei a început să strige și să-i certe pentru că erau să lovească un bebeluș, de parcă ei au vrut să-o facă dinadins.
– Nu-i nimic doamnă, i-am spus zâmbind, stați liniștită, n-a pățit nimeni nimic, e doar o minge dezumflată de mușama.
Iau lobda înfiptă în gardul viu, o bat de beton și, înainte să le-o dau înapoi, întreb:
– Care-i portar dintre voi?
Unul mai grăsuț, așa cum a fost de când lumea, cu obrajii îmbujorați, ridică ușor mâna.
– Pot să-ți trag un penalty?
Se uită neîncrezător la mine, dar dă afirmativ din cap.
Intru în părculeț, așez mingea la o distanță de aproximativ șapte metri de poarta lui improvizată, fac doi pași în spate și trag încet, cu latul, pe mijloc, s-o poată apăra. El, neîndemănatic din fire, o scapă printre picioare. Ceilalți încep să râdă.
– Iară ai luat craci, băi, Bilă!
Din căruț Igor icnește și aplaudă. E singurul nostru chibiț. Ar vrea și el să intre pe ”teren”.
Chiar dacă e abia începutul lunii februarie, văzduhul e brăzdat cu discretă eleganță de anticipația dulce a primăverii.
Posted in Uncategorized | 2 Comments