JUST KILL AND KILL AGAIN…

În general încerc să nu-mi bat foarte mult capul cu politica externă, pentru că indiferent de opiniile mele, lucrurile nu se vor schimba. Nu sunt vreun mare expert sau propagandist, asemenea „ziariștilor” și ANALiștilor de la Antena 3, Realitatea, Digi TV sau România TV, posturi care se întrec să fie mai partizane decât însuși CNN-ul. În fine, e opţiunea lor, dar problema e că în tot ceea ce fac, atrag după sine un popor întreg, care nu pare să fie foarte conştient de dimensiunea pericolului care îl paşte, pentru că există destui „patrioţi” care să afirme fără echivoc că orice părere critică la adresa politicii vasale faţă de NATO este indubitabil de sorginte kaghebistă sau bolşevică, de parcă americanii nu ar fi fost de aceeaşi parte a baricadei cu sovieticii până în 1945. După care urmează toată tirada de acuze cu spioni, agenţi, trădători, bla-bla-bla…Sau cu alte cuvinte, dacă nu te înghesui să intri în rectul unchiului Sam, nu poţi fi altceva decât un comunist notoriu.

Totuşi, aş fi curios să înţeleg unele chestii pe care nu se încumetă nimeni să le pună pe tapet. Cum se face că în perioada comunismului, când România era membră a pactului de la Varşovia şi un fel de satelit neformal al URSS-ului, nu a luat parte la nicio acţiune militară îndreptată împotriva unei ţări străine? Ceauşescu, aşa tâmpit cum era, a REFUZAT să ia parte la agresiunea împotriva Cehoslovaciei în 1968, iar în timpul războiului din Afganistan sovieticii nu au cerut niciunei alte ţări semnatare a Pactului de la Varşovia să-i sprijine cu trupe, chiar dacă ar fi fost în poziţia s-o facă. De asemenea, în perioada crizei diplomatice dintre URSS şi China, românii nu s-au sinchisit să nu întreţină relaţii economice şi politice cu chinezii, în ciuda presiunilor sovietice. Imaginaţi-vă astăzi, în momentul în care România trimite trupe de mercenari în toate ţările atacate de americani, şi le permite acestora să facă baze militare pe unde li se scoală în această ţară, o atitudine de genului celei din 1968! Astăzi ambasadorul SUA îi cheamă la raport pe toţi miniştri cu nonşalanţa unui paşă, în timp ce soldaţii americani se pot îmbăta şi călca oameni pe stradă cu maşina (vezi cazul Teo Peter), fără să păţească nimic. Evident, totul în limita legii, pentru că România a semnat o convenţie militară în acest sens. Dar oare ce lege e aceasta, care le permite soldaţilor unei ţări să facă aproape orice pe teritoriul altor ţări, fără să răspundă în faţa nimănui? Aşa ceva nu se întâmpla nici în perioada otomanilor, dar cui îi mai pasă?

În timpul bombardamentelor NATO asupra Serbiei în 1999, majoritatea politicienilor au încercat să legitimeze agresiunea, punând la dispoziţia alianţei spaţiul aerian românesc. Chiar dacă peste 90% din populaţia României a fost împotriva bombardamentelor ţării vecine (cu excepţia unor jurnalişti şi intelectuali), nu s-a schimbat nimic. Atunci s-a văzut cât se poate de clar că democraţia NU funcţionează pe aceste meleaguri şi că părerea majorităţii NU contează, putând fi călcată oricând în picioare în numele unor ordine venite din exterior. Personal, detest „democraţia” vărsării de sânge, care poartă chipul bestial al Madelenei Albright.

În anul 1962 Fidel Castro i-a permis lui Hruşciov să instaleze nişte rachete sovietice în Cuba, spunând că ele nu reprezintă o ameninţare pentru SUA. Evident, Kennedy nu l-a crezut, şi a fost cât pe-aci să asistăm la primul război nuclear, pentru că cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă ruşii nu ar fi dat înapoi. Astăzi, americanii aduc rachete în România, iar Bucureştiul, cu o prefăcută naivitate, încearcă să-l convingă pe Putin că acestea sunt defensive şi că nu reprezintă o ameninţare pentru Rusia.

Când ne vom da seama că nu contăm nici cât o ceapă dege(ne)rată pentru americani sau ruşi, vom învăţa poate să ne respectăm mai mult pe noi înşine şi vom adopta o atitune mai raţională şi mai demnă. Da, mă îndoiesc sincer de patriotismul celor care îşi transformă propria ţară într-un poligon, asta după ce au jefuit-o, siluit-o şi pus-o pe butuci. Un om care-şi iubeşte ţara nu o fură şi nu o vinde, ca pe o târfă, prădătorilor de peste ocean, care prin ferocitate, lăcomie şi agresivitate nu se deosebesc cu nimic de Armata Roşie „eliberatoare”. Personal, m-am săturat de pacifişti, democraţi, umanişti, eliberatori şi binefăcători care se simt mai bine mânuind un sniper sau un avion militar decât o undiţă, o carte, o chitară sau o sapă.

Dar mi-e că întrebarea hip-hoperului Deceneu, „ştiai la ce te bagi?”, să nu fie pusă mult prea târziu…