DE CE E POLI ALTFEL?

În viața există momente de cotitură în care trebuie să demonstrezi dacă ești om sau pizdă. Și când spun ”pizdă” nu mă refer la îndrăgitul/îndrăcitul organ de legătură dintre vulvă și uter, ci la trăsătura de caracter pe care, în mod figurat, o desemnează. Aici nu e vorba despre un cuvânt ”murdar” sau ”urât” (fiindcă nu există cuvinte ”urâte”), așa cum ar fi tentați să creadă unii pudibonzi, ci despre unul cât se poate de esențial. Evident, s-a dovedit de nenumărate ori că majoritatea oamenilor fac parte din cea de-a doua categorie, așa că satisfacția celorlalți poate fi cu atât mai intensă.
Extrapolând, putem vorbi și de entități sau comunități mai largi, cum ar fi, de exemplu, echipele de fotbal. Politehnica Timișoara a trecut prin zeci de umilințe de-a lungul istoriei. Trofee ratate la mustață, retrogradări cu nemiluita, nume și culori uzurpate/furate/vândute, servitudine față de marile rivale, conducători căpușă, tot tacâmul. Practic, adevăratul palmares al acestui club constă într-o imensă panoplie de dezamăgiri.
Dar uriașa, fundamentala diferență dintre Poli și alte echipe constă tocmai în cele câteva zvâcniri iraționale, adevărate momente de magie identitară, care compensează toate celelalte nerealizări și ratări. Nebunia de la 1:8 cu Steaua, când ai noștri erau morți pe teren iar lumea cânta cu și mai mare patimă după fiecare gol al adversarilor i-a bulversat chiar și pe comentatorii becalioți. Revenirea după 1:3 cu Alba Iulia, torcida fulminantă din ambele peluze și întreruperea meciului din cauza fumului n-ar fi fost niciodată posibilă în regia unor sămânțari conformiști. Ieșirea lui Șoni, cu un scaun de lemn în mână, în fața a 20-30 de huligani croați în Piața Unirii nu poate fi compensată de toate smardoielile ultrașilor de tastatură. Reînvierea phoenixiană din 2012 și emanciparea de sub suzeranitatea noului calif de Timișoara este practic sinonimă cu supraviețuirea unui spirit fără de care am fi infinit mai săraci. Iar părăsirea de către jucători a terenului în meciul cu UTA este unul dintre cele mai nobile gesturi pe care le-am văzut în ultimele două decenii în fotbalul nostru de căcat. Este o victorie morală mai importantă decât orice depunctare sau penalizare.
Acestea sunt motivele pentru care nu-mi pare rău că am pierdut zile, săptămâni, luni și ani urmând o echipă care n-a câștigat niciodată nimic. Și nici nu mai contează dacă va câștiga vreodată, din moment ce inima mea îi aparține pe viață.

PS: am ales poza cu Dănuț Bilia fiindcă l-am văzut mergând cu bițigla la antrenamente.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

2 Responses to DE CE E POLI ALTFEL?

  1. Paul Nemeth says:

    Din pacate eu am ajuns un ultras de tastatură,nu aș avea voie să comentez ca voi atitudinea jucătorilor sau a statului,dar am simtit cea mai mare satisfacție în momentul în care au hotărât să părăsească terenul.Trebuia cumva să atragă atenția asupra abuzurilor de la Șiria.

  2. Constantin Carabulea says:

    Eu nu am devenit un ultras de tastatura din simplul fapt ca nu am fost ultras vreodata. Am fost un simplu copil care a plans la finala campionatului de la Galati, la finala de cupa de la Targu Jiu s.a.m.d. Nu am mai fost de prin liga 3 la un meci a lui POLI dar gestul jucatorilor m-a facut sa ma regasesc la fel de copil pentru POLI, la fel de alb-violet si pana la urma m-am redescoperit pe mine ca persoana. Acum se vad marile caractere! Felicitari jucatorilor!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s