DEFFORMATORII DE OPINIE

Sună telefonul, văd număr de Serbia.
– Halo?
– Halo, salut, sînt Bandi, basistul trupei Pero Defformero, am numărul tău de la organizatorul Câta Festivalului. Acum am trecut granița, poți să ne aștepți la Petromul de la intrarea în Șag?
– Da, în cât timp?
– 45 de minute e ok?
– Acum plec de acasă, ne vedem acolo.
În mai puțin de-o oră apare un microbuz din care se aude muzica trupei Ritam Nereda. Urc și le arăt pe unde trebuie s-o ia spre festival. Izlazul de la Șag e cam enduro, dar anticipația savurării unei beri reci înlătură orice urmă de suspiciune. Primele laude pentru Timișoreana nepasteurizată.
– Au ceva de mâncare pe aici? Sîntem lihniți de foame.
– Au tot ce vrei, nu-i stres.
Băiatul care gătește întreabă dacă au vreo preferință sau dacă nu consumă carne.
– Ăștia-s din Serbia, sigur nu-s vegetarieni, spune organizatorul. Merge o fasole cu ciolan?
U-hu-hu, cum să nu.
Oala cu păsulă e pusă pe masă, mâncați cât vreți.
– Din asta aș putea să bag în mine până explodez, zice chitaristul.
Tobarul îl întreabă pe solist:
– Ai început să transpiri?
– Nu.
– Atunci înseamnă că n-ai mâncat destul. Mai bagă. Când ajungi la fund e mai iute, s-a depus piperul. E haos fasolea asta.
Se simte miros de clătite.
– Putem să primim și din alea?
– Cred că da.
În câteva minute vine o farfurie de scoverzi cu Eurocrem, biscuiți și banane. Sunetistul e în al nouălea cer.
– Îmi vine să le trag pe nas, atâta-s de bune. Tipii de aici chiar nu fac economie de material. Nu știu cum o să cântați voi după asta.
Mergem până la Timiș. Tobarul nu rezistă, se dezbracă și sare în apă.
– Ăsta e unul dintre cele mai relaxate festivaluri la care am fost vreodată. Chiar și jandarmii par de treabă, zice chitaristul Saša.
După proba de sunet se duc să se schimbe în backstage. Mai bem o bere, îmi povestesc despre experiențele din turnee și concerte. Într-un sat din Serbia nu existau toalete nici pentru trupe, darămite pentru public. I-a dus organizatorul vreo jumătate de kilometru până la wc-ul dintr-o sală apropiată. Eu le zic despre Petronel Parizer, Florin Maimuță, Sandu Ciorbă și alți artiști pe care ar fi încântați să-i asculte și să-i vadă.
– Oamenii din Timișoara știu ce groznicături cântăm noi? mă întreabă basistul.
– Nu mulți, dar există câțiva fani.
– Am mai fost o singură dată în România, la Craiova, dar lumea n-a prea percutat la dumele noastre.
– Cred că aici va fi puțin altfel. Timișoara e mai aproape de Serbia, și geografic și cultural.
Le arăt o filmare cu o limuzină super luxoasă în care se învârte un purcel la proțap.
– Asta trebuie să folosim într-un clip. Dar acum mă duc să mă echipez, zice vocalistul Biške.
Afară s-a întunecat deja, iar publicul așteaptă cu nerăbdare să-i vadă pe ciudații din Novi Sad. Mulți nu știu ce-i așteaptă.
Deodată începe o huruială în cel mai pur stil heavy metal, te aștepți să auzi de undeva vocea lui Rob Halford. În locul lui apare însă un tip în costum alb, de bulibașă kusturițian, cu pantofi albi șpițați și un lănțoc aurit în jurul gâtului. Parodiază modul de cântare și exprimare al cântăreților de muzică postpopulară și ușoară. Un fost coleg de școală, originar din Bosnia, mare fan al lui Pero, îmi povesteșe ce muzică se ascultă în orașul său natal, Doboj.
– Te-ai îngrozi dacă ai auzi. Ceea ce vedem la televizor e light. Lepa Brena și Sinan Sakic sunt artiști de clasă mondială pe lângă ăștia.
Imagini pentru pero defformero
Turbo folk-ul e un concept inventat de Rambo Amadeus, iar prima trupă care a cântat un fusion între rock și muzică populară a fost Nervozni Poštar (Poștașul nervos). Ei au vrut să facă mișto de muzica neofolk (novokomponovana), dar turbo folk-ul s-a dovedit a fi un nume foarte puternic, așa că a rămas înfipt în conștiința oamenilor, cu bune și cu rele. E o expresie grotescă a hedonismului popular, un dans din buric pe riff-uri de heavy metal pentru bogați și săraci, o industrie low-cost care, în mod paradoxal, produce foarte mulți bani.
Băieții de la Pero se distrează pe scenă și în viață, încercând să prezinte balcanismul extrem ca pe un brand care trebuie tratat într-o manieră satirică. Cunoașterea limbii sârbe e un mare plus în vederea înțelegerii textelor, foarte haioase dealtfel, dar chiar și simpla prezență scenică a cocalarului Biške, acompaniat de un sunet ultra metal, e suficientă pentru ca publicul să se destindă, să zâmbească și să țopăie în ritmul muzicii.
– Bă, mulțam fain pentru tot, noi plecăm imediat acasă pentru că mâine Ritam Nereda cântă la Vârșeț. Doi dintre componenții lui Pero prestează și pentru RN. Te ducem la Timișoara?
Sunt obosit, așa că plec cu ei. Mă lasă pe Gheorghe Lazăr și pleacă spre vama Jimbolia. Îmi dau un cd și ne promitem reciproc să păstrăm legătura.
– Auziți, ce înseamnă Pero Defformero? întreb coborând.
– Un personaj secundar inexistent din benzile desenate ”Alan Ford”.
Cool. Nici nu se putea mai bine.
Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s