ȘARPE ȘERPEȘTE…

Dimineața miroase a ”Snagov” și cicoare. Șerpii de fum se încolăcesc în jurul neliniștilor matinale și evadează prin geamul bucătăriei spre meterezele plumburii ale cerului. Surogat de tutun, surogat de cafea, surogat de viață. Mă preling pe casa scării până la parter ca o știmă mitologică, ca o umbră angrenată în procesul de producție al unui rai egalitarist. Sub asemenea auspicii, veșnicia e un blestem de neîndurat. Cine și-ar fi putut imagina că voi muri tocmai azi?

Treișpele pleacă hodorogind din stația de pe Gheorghe Lazăr, nu e niciun loc liber, mă țin de bară și fac eforturi disperate să nu cad în abisul de mâzgă de la margine de drum. Prin vitrinele mari ale alimentarei ”La Rusovan” se văd bancurile sărate de pește oceanic, îndesate în conserve marinate și uleioase, literele rotunjite ale reclamelor la mezeluri, cu fețe vesele de porci, și borcanele cu fasole sleită. Cobor la fabrica ”6 Martie”, sar peste o baltă de ulei și continui pe jos. Vizavi, la Fabrica de Pâine, coada la franzele înaintează șovăielnic, ca o lighioană domesticită, umilă. Pe frontispiciul clădirii ”Fructus” scrie 1909, iar dedesubt cineva a spart un geam. Prin spărtură își ia zborul o vrabie speriată.

Acceleratul de București trece peste viaductul pe care tronează un panou mare, cu litere albe pe fond roșu. Din cauza emisiilor de gaz și a uleiului scurs din locomotivele CFR, se vede doar cuvântul PACE. Pinii din părculețul 700 mă privesc amenințător pe aleea de dale ce duce până în piață. În butoaiele de plastic înoată verzele puse la murat, ca niște capete tăiate de șerpi.

Iată vine tramvaiul. Compostez biletul, o călătorie costă 25 de bani. Cam cât o viață de om în ziua de azi. Trecem prin Libertății, acolo unde un balaur măsliniu, purtând însemnele armatei, își îndreaptă amenințător țevile spre mulțimea de paltoane și căciuli de blană, care s-a trezit dintr-un coșmar și trece ostilă pe lângă soldatul comunist din Parcul Central, dinpre Maria. Din stații portabile se aud voci marțiale, mecanice.  Sub chipiuri oamenii se transformă în ordine. Într-o încăpere din Casa Armatei niște umbre se plimbă neliniștite în spatele draperiilor. Telefoanele sună, ușile capitonate se îmbibă de gravitatea situației, frica plutește prin fiecare încăpere și se lasă cu repeziciune peste întregul centru vandalizat.

Cobor din tramvai și mă simt luat de un val de euforie. Mă plimb tranchilizat prin aceleași piețe Art Nouveau, pe care le știu pe de rost, dominate de catedrala mitropolitană, survolată astăzi de stoluri de păsări negre. Atâtea pagini goale urlă din mine încât simt că voi exploda. Strigătul lupului solitar se contopește cu vuietul nebunesc al mulțimii. Cuvintele nu pot descrie scenele desprinse dintr-o pictură cubistă, din care începe să picure sânge în galerie. Strada Alba Iulia mă gonește ca o știucă cu dinți ascuțiți spre lupoaica hămesită din centru.

Vocea mulțimii, ordonată în slogane ale libertății, mă trezește asemenea apei reci ce țâșnește din țeava mașinii de pompieri. Câinii și-au rupt lanțurile și mârâie, mușcă, se pregătesc să sară la beregata stăpânului odios. Se încinge o coridă sălbatică și nici nu ne dăm seama când a început balaurul să ne ia în coarne. Se aud primele rafale. Cine a mai văzut seceriș în plină iarnă? Roiuri de albine de plumb îmi șuieră pe la urechi, deasupra capului. O coasă invizibilă mă lovește sub genunchi. Aș vrea să continui marșul disperării, dar mă tărâsc prin propriul sânge asemenea unui melc strivit de șenile. Șarpele întunericului  m-a mușcat, iar veninul mi se răspândește prin organism cu jovialitatea macabră a unui drăcușor. Respir din ce în ce mai greu. În jurul meu văd și alte spice umane. În dreapta o pensie de urmaș, în stânga un nume de stradă, iar la mijloc eu, gaura de pe steag. Deasupra orașului apare un disc imens, pe care îl recunosc din colecția mea de viniluri. Degetul arătător al mâinii înțepenite, îndreptate spre cer, se transformă într-un ac de pickup. Orașul devine tot mai mic, tot mai mic, de parcă ar încăpea într-o cochilie. ”Șarpe șerpește, cu solzi ca de pește, prin rău șerpuiește”…

Peste Timișoara se lasă cețuri străvezii, pe pleoape se strânge chiciură și scrum. Petalele sufletelor plutesc prin văzduhul rece.  Un trandafir negru crește pe pieptul din care șarpele s-a înălțat spre marele labirint de lumină.

(sculptură Luigi Varga)

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s