CEAUȘESCU ÎN ZĂPADĂ

Sfârșitul anului 1999 m-a surprins în Belgradul care tocmai își scutura hainele pline de moloz și funingine de după bombardamentele NATO. Lumea se pregătește să intre în noul mileniu, grupuri de suporteri golesc sticle de bere în parcul din spatele bisericii Sveti Marko, pensionarii hrănesc porumbeii printre statuile cetății Kalemegdan, vânzătorii de casete și cd-uri din fața Centrului Cultural Studențesc (SKC) fumează nestingheriți iarbă în fața poliției, iar tinerii se organizează pentru petrecerea de Revelion.

Afară a început să fulguie, iar eu privesc cum se depune zăpada pe acoperișurile tarabelor din piața Zeleni Venac. Stau la un vinjak (coniac sârbesc) cu Miloš și Dobrila, care povestesc despre ce muzică vor aduce la party-ul de peste câteva ore. E 31 decembrie, de mâine se schimbă prefixul istoriei. Miloš povestește cum a citit o carte despre psihozele generale care au precedat anului 1000. Îl întreb cum a fost în timpul bombardamentelor.

  • Cum să fie, mergeam zilnic la concerte, cântam rock pe poduri, așteptam să ne pice o bombă-n clonț și ne durea în pulă.

Mă uit derutat la Dobrila, care râde cu gura până la urechi.

  • Când moartea devine o banalitate cotidiană, care îți face cu mâna de după fiecare bloc, colț de stradă sau norișor de pe cer, când copiii învață să adoarmă pe muzica sirenelor și când îți arunci toate speranțele deșarte în vârtejul năucitor al unui solo de chitară al lui Anton (Nebojša Antonijević de la trupa Partibrejkers), frica dispare.
  • Și ce rămâne?
  • Ce să rămână, nebunia și batjocura…

Mă conving imediat că lucrurile stau întocmai. Se povestesc zeci de bancuri despre bombardamentele de acum câteva luni. Țara este pe butuci, sărăcia își arată colții, Milošević e încă la putere, iar cea mai mare alianță militară a lumii este ridiculizată chiar și prin mesajele de pe autocolantele pentru parbrize și frigidere pe care le vând țiganii la tarabe improvizate sau în piața de vechituri. Miloš povesteșe cum un grup de voluntari a salvat de la incendiu, prin luna aprilie, clădirea Teatrului Dramatic Iugoslav. Folosesc abrevierea JDP (Jugoslovensko Dramsko Pozorište). Întreb ce înseamnă JDP. Dobrila își aprinde o țigară și spune:

  • Jako Dobar Požar (Incendiu foarte bun).

Amândoi izbucnesc într-un râs sălbatic, nepământean. Afară ninge tot mai intens, iar ei îmi povestesc nonșalant că în toaleta micuțului și pitorescului bar în care stăm, cufundat în ritmurile zaharisite ale muzicii cubaneze, cineva a fost împușcat în cap în urmă cu două zile. Încerc să nu par șocat, dar băutura mi s-a oprit în gât. Tușesc. Miloš mă bate pe spate răzând.

  • Reglare de conturi între gangsteri, nimic special. Știi cum a spus acum cinci-șase ani interlopul Bata Trlaja, „mala bara, puno krokodila” („baltă mică, mulți crocodili”). Ăsta e Belgradul, oraș dat dracului…

Ne bem încet băuturile și ne îndreptăm spre locul în care se ține cheful de revelion. Un tip pe nume Fedja pune muzică. Aflu de la cei prezenți că e pe jumătate albanez, dar e ”cool”, e ”de-al nostru”. Lumea cântă, dansează, bea, fumează, se simte bine. Plecăm pe jos pe la ora 5.00. Ne oprim să mâncăm niște frigărui și pleșcavițe la bodega ”Cerska bitka”. Barmanul e totodată bucătar și proprietar. Niște boschetari se ușurează pe lăzile din spatele speluncii. Gazda Knele, cum i se spune patronului, iese afară și-i amenință cu o toporișcă, după care vine și dă din partea casei un rând de ”loză”, adică țuică de struguri de la el de acasă, din Muntenegru. Din difuzorul mic al radiolui de pe tejghea se aude cântecul ”Olujni mornar” al trupei Atomsko Sklonište. Cu gurile și paharele pline, cântăm cât ne ține gura refrenul: ”Obala je pola – pola, ali ti poklanjam sve”. Knele se laudă că i-a văzut live pe ”atomici” când a făcut armata în Istria, în 1984. Ce vremuri, ce vremuri… Ia sticla de țuică și ne-o pune pe masă.

  • Na, beți cât vreți, din partea mea. Și mâncarea e tot din partea mea, mă fut pe ea, e anul nou!

Atmosfera de la ”Cerska bitka” e mai faină decât la cheful de revelion la care tocmai fusesem. Ne îmbătăm și ne trezim în același timp, e un sentiment al naibii de plăcut. Soarele începe să mijească deasupra Belgradului nostru post-apocaliptic. A nins ceva azi-noapte, zăpada a acoperit stația de tramvai, țigla de pe case, mașinile din parcare. Pe șoseaua care duce spre Belgradul Nou neaua a început deja să se topească, e mâzgă peste tot. Cu toții am vrea să rămânem captivi cât mai mult în fumul de țigări și mici care învăluie micuța bodegă. Patronul ne povestește despre ororile trăite pe front în timpul războiului civil.

  • Am lucrat 10 ani ca măcelar la abatorul din Kragujevac, dar n-am văzut atâta sânge de porc cât am văzut în Bosnia de om…

Ascultăm tăcuți, mâncăm și mai închinăm câte un ștamplu. Carnea și sângele sunt hrana pământului pe care trăim, iar pământul nostru e o zeitate mereu însetată și înfometată. Afară s-a luminat de-a binelea, dar întunericul din noi devine tot mai apăsător. Privim la oamenii care așteaptă tramvaiul și ne întrebăm unde naiba merg sâmbăta dimineața, în prima zi a noului mileniu. Patronul ne pune 20 de mici la pachet, ”să avem ce ronțăi” când ne trezim. Ne aliniem în spatele stației pentru a ne goli beșicile, mai puțin Dobrila, care s-a încumetat să meargă în wc-ul șobolănos al birtului. Încercăm să scriem ceva cu jeturile în omătul moale. La câțiva metri mai în față observăm un bețiv înzăpezit, căzut și rămas la pământ într-o poziție foarte nefirească. Knele ni-l arată cu degetul și strigă:

  • Ha, ha, uite-l pe ăla cum doarme, ca Ceaușescu în zăpadă!

E rândul meu să încep să râd ca un tâmpit. Omul se uită nedumerit la mine, dar Miloš îi spune:

  • Băiatul e din România, am și uitat să menționăm…
  • Și? E vreo problemă? Te-am jignit cu ceva? mă întreabă patronul rumen la fața, cu limba împleticindu-i-se în gură.
  • Nu, nu, spun eu, dar e comică toată faza…

Iată ce a rămas, îmi spun în sinea mea, din cel mai temut dictator al Europei de Est – o dumă scoasă de niște bețivi din țara vecină la adresa altui bețiv, la fel cum după bombardamentele NATO nu a rămas decât batjocura populară, noiane de sarcasm și umor negru, pâcla sfârșitului unei civilizații. Un sfârșit urât, nedemn, grotesc. Plutonul de execuție al istoriei e nemilos cu cei care se cred stăpâni pe vecie asupra unor lucruri și destine.

Tramvaiul oprește în stație. Urcăm și prin geamul mânjit îi facem cu mâna lui Knele, care tocmai deschide o bere de tocul ușii. Bețivul înzăpezit s-a trezit la rândul său și a plecat clătinându-se.Traversăm Dunărea, cordonul ombilical al vechii Europe. Podurile sunt făcute să-i unească pe oameni, iar sălbaticii care le distrug n-au înțeles nimic din rock`n`roll. Ei fac niște reguli anoste și nefuncționale, noi le încălcăm cu haiducia pe care o avem în ADN. Soarele zâmbește deasupra cupolei hramului Sveti Marko. În sticlă mai e o gură de țuică, pe care i-o întind lui Miloš.

  • Mergem acasă? îl întreb.
  • Ești nebun? tocmai am intrat în istorie, iar tu vrei să dormi?
  • Păi și ce facem atunci?

Dobrila își scutură noroiul de pe bocanci, își aranjează șuvița roșie ce-i ieșise de sub căciulă și spune numărându-și țigările din pachetul mototolit de Bond:

  • Mai luăm câteva beri de la chioșc, după care mergem la Kališ să privim cum se varsă Sava în Dunăre, la Ušće.

Coborâm din tramvai și o luăm prin centru spre Kelemegdan. Ne plantăm pe o bancă de lemn și contemplăm Dunărea. Un pescăruș vine și se așează pe o balustradă de fontă din fața noastră. Îl privim tăcuți și admirativi, hrănindu-l cu micii din pachetul de la Knele.

  • E una din puținele zburătoare care a rămas alături de noi la bine și la greu, spune la un moment dat Miloš.
  • Da, adaugă Dobrila, aveam de gând să-mi fac un tatuaj cu o rândunică, dar cred că până la urmă îmi voi tatua un pescăruș de pe Dunăre.

A început să ningă din nou. Camera invizibilă se ridică la cer, noi rămânem într-un cadru static, îndepărtat. Un punct în universul mereu curgător, asemenea fluviului de la poalele ghetelor noastre, în care niciun Ceaușescu nu poate strica, prin moartea-i acrobatică, frumusețea peisajului.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

3 Responses to CEAUȘESCU ÎN ZĂPADĂ

  1. Batranu' says:

    Foarte putini oameni raman lucizi atunci cand detin o prea mare putere.Majoritatea covarsitoare o iau razna, ajungand sa se creada zei…si Universul zice atunci : “Sa schimbam ceva…”.Si atunci unul ca Ceasescu are soarta unui oarecare porc de Craciun.Inainte de asta, primesti tot felul de semne.Ca nu le iei in seama, te priveste…
    Fain articol!
    Cand scrii despre dezmembrarea Yugoslaviei/tensiunile interetnice care au precedat aceasta dezmembrare?

    • goranmrakic says:

      E un subiect mai complex și nu sunt sigur că poate fi abordat dintr-o singură direcție…

      • Batranu' says:

        Scrie-l din ce directie vrei tu.Ti-am mai zis ca ma intereseaza din perspectiva omului care vorbeste sarbeste.Am stat o saptamana la Belgrad, am intrebat ce m-a interesat, inclusiv despre Arkan, dar copiii aia de vorbeau engleza erau cam tampiti si spalati pe creier.Batranii nu vorbeau engleza…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s