66 de grade

Betoanele orașului s-au încins ca niște reșouri, pisicile și porumbeii lasă urme de lăbuțe și gheare în smoala turnată pe garajele ICRAL, corcodușele galbene și dudele roșii s-au contopit, strivite de tălpi, roți și mingi, cu bitumul sfărămicios pe aleile dintre blocuri, creând o mâzgă ce împrăștie un miros dulce-acrișor,  iar trecătorii răzleți, cu batiste umezite pe cap și broboane de sudoare picurându-le de pe frunte, caută să intre cât mai repede în zonele umbroase, ferite de soarele nimicitor.

Stăm pe treptele din fața scării B, plictisiți de atâta 66, cruce, kems, roșu-ia-tot și șeptică. Nu putem să batem mingea în părculețul dintre blocuri sau la garaje, fiindcă e oră de liniște. Prinsa sau ascunsa nu ne putem juca pentru că suntem doar noi doi, eu cu Miși. Unde fras îi toată lumea din zonă, ne întrebăm reciproc?

Vali s-a dus cu școala în tabără la Poieni Strâmbi. Plângând pe bancheta din spate a mașinii tatălui ei, Renate a plecat în Germania, se pare că definitiv. Ne-a făcut emoționată cu mâna și a strigat, înghițindu-și cuvintele ca pe niște ringlote de aer, că ne va scrie în fiecare lună. Pichiu s-a dus la bunici, undeva în județul Arad. Bogdan a plecat cu ai săi în Delta Dunării. Caius și Marius, din blocul de vizavi, sunt la verișorii lor din Brașov. Anca e la mare, la Neptun, am primit și o vedere cu ”Salutări de pe însoritul litoral”. Toți sunt undeva, toți fac ceva, numai noi stăm și frecăm întruna șpilul uzat de cărți în fața scării. Am văzut toate filmele faine de la cinematografele rămase în oraș. La ”Dacia” se dă ”Domnișoara Aurica”, film românesc. Am încercat să-l urmărim, din lipsă de altceva, dar am părăsit sala, ca niciodată, după numai 20 de minute. Pentru cei care se visează Tom Sawyer și Huckleberry Finn, e o întruchipare a plictiselii. Nici EURO `92 nu mai prezintă interes, din moment ce a fost exclusă Iugoslavia.

Și cât de mult mi-am dorit să vină vacanța! Cele trei luni de vară se întrezăreau ca niște pânze albe pe o mare azurie, dar acum se scurg placid și monoton, ca apa ce picură pe tigăi și oale nespălate în chiuveta din bucătărie. Am încercat să sărim gardul la ”Termal”, dar un părinte vigilent a alertat imediat paza, să-i zvârle afară pe ”micuții vagabonzi”. La ”Constructorul” ne-au lăsat să intrăm pe amândoi cu 15 lei, dar ne-am tirat singuri când l-am văzut în bazin pe Tibi, un buticar din zonă, căruia îi furam cu regularitate ciocolăți ”Mars” din vitrină, acesta promițându-ne o bătaie zdravănă când ne înhață. Am încercat să ne îmbăiem chiar și în apa tulbure a Begheiului, dar Miși și-a prins piciorul într-un frigider dezafectat, sau ceva de genul ăsta, așa că ne-am speriat și am plecat spre casă.

Bunica lui Miși iese cu un lighean în fața blocului, pentru a spăla un covoraș pe care îi vomitase pisica siameză. După ce l-a frecat cu peria preț de câteva minute, l-a reumplut cu apă rece, ce țâșnea dintr-o cișmea, și ni l-a pus în față, să ne răcorim picioarele. În lipsă de altceva, ne aducem aminte de vechea vorbă a lui Vietnam, care dispăruse de ceva vreme din peisajul zonei: ”Uite, boss, parcă am fi la mare; lipsesc doar plaja, marea și gagicile sexy în bikini”. Singurele chestii care ne aduc aminte de litoral sunt căldura sufocantă și valurile pe care le face tanti Elvira de la parterul de vizavi, când iese din vană cu gingășia unei balene.

Chiar și singurii boschetari din cartier, Napoleon și Imre, care controbăiau prin gunoi între coji de pepene, pungi unsuroase și felii de pâine mucegăită, au început să facă mișto de noi, văzându-ne așa deprimați. Până și ei au un loc de relaxare, undeva sub Podul Modoș.

Soarele apune încet, greoi, ca viața pe o platformă petrolieră abandonată. Se lasă seara, cu arome magice, dar noi știm că nu ne așteaptă nicio surpriză, niciun joc secund. Un vecin râde în hohote în timp ce se uită la Benny Hill, însă nici acest lucru nu ne mai distrează ca înainte. În curând va ieși un părinte sau bunic pe geam și va striga din inerție ”Muppet Show”, dar nu mai are cine să se entuziasmeze, să rupă ușile de la intrarea în bloc, să sară câte trei-patru trepte deodată…

Timișoara, urbea care a învins un sistem, moțăie acum plictisită și obosită, în eterna anticameră a unui Occident autist și surd pentru pasiunea-i dogoritoare. Lăncezește părăsită de toți chiriașii nerecunoscători. Am rămas numai eu și Miși, două nevăstuici tunse pierdut, care și-ar fi dorit să semene cu cei de la Metallica și Iron Maiden, dar părinții și profesorii au fost de altă părere. Stăm și tăcem cu șpilul unguresc în mână, străjuiți de garaje, centrale termice, corcoduși îngârboviți și de pensionarii zombificați ai orelor de liniște, cu Gold Starurile lor silențioase ca niște anaconde ucigașe, manevrate de telecomenzi învelite în nylon. Chiar și Napoleon și Imre se pregătesc să plece iarăși spre stațiunea lor improvizată sub Podul Modoș.

Cu sentimentul că am rămas singurele santinele ale caniculei, garda pretoriană a unui oraș părăsit, ne uităm unul în ochii celuilalt, ca doi viermi de beton, și spunem concomitent:

  • No, ce facem, mai dăm o carte?
Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s