UN DERBY…INTERBELIC!

Sincer, nu ţin minte când s-au căutat ultima dată la Timişoara bilete pentru un meci cu o zi înaintea disputării lui. Probabil în cupele europene sau la vreun meci cu Steaua, atunci când tot martalogul intra în fibrilaţii înaintea unui potenţial „selfie” cu pârnăiaşul transhumant.

Cine ar fi crezut în urmă cu câţiva ani că un meci între două echipe din subsolul fotbalului (diviziile D şi judeţeană) poate stârni atâta efervescenţă şi interes? Partida dintre Ripensia şi Poli a fost dovada vie că fotbalul se joacă în primul rând pentru suporteri, iar mai apoi pentru sponsori, primării, impresari şi vântul care adesea adie atât de solitar prin tribunele „elitelor”.

Echipa noastră urma să întâlnească o formaţie cu rezonanţă interbelică, despre care citisem în copilărie multe poveşti din perioada ei de glorie, în care Bindea, Dobay, Thierjung şi alţii făceau legea în România.

Mânat de un gând straniu, am dat o tură până la stadionul„Electrica” pe la 9.00 dimineaţa. Îmi place să simt pulsul arenelor în ziua meciurilor importante, e un obicei mai vechi. Am luat-o pe jos din Badea Cârţan până la Gara Mică, trecând pe lângă Liceul Energetic, acolo unde, o tempora, echipa de baschet a liceului „Dositei Obradovici”, al cărei mândru elev am fost în vremurile bune, îşi începea cu aproape două decenii în urmă periplul în competiţia inter-şcoli, pe care avea s-o câştige în cele din urmă (deh, lauda de sine, he, he).

Cu toţii ne doream un succes de moral în debutul din Cupa României, însă mulţi aveau o oarecare rezervă din cauza rezultatelor răsunătoare obţinute de Ripensia în aceiaşi competiţie în 2013.

Adevăratele emoţii au apărut însă odată cu începerea partidei. Poli juca mai bine, dar dominaţia sterilă nu se concretiza prin goluri.După ce a rămas cu un om în minus, Ripensia nu a mai contat în atac, dar noi tot nu reuşeam să înscriem. În timp ce „băieţii în ghete” atacau în valuri, nervii majorităţii poliste erau întinşi la maxim. În prelungiri am asediat careul galben-roşilor, dar mingea refuza să scuture plasa şi să ne elibereze de stres. Într-un final s-a ajuns la lovituri de departajare, lucru de care, sincer, mă temeam, pentru că de obicei la penalty-uri se impun echipele dominate.

Gazdele trag peste, noi în bară. Burtic apără, noi în tufe. Gol-gol în a treia serie.Copleşit de emoţie, şi al patrulea ripensist trage mult peste. Noi marcăm pentru 1:2. Ultima serie. Dacă ratează, ne calificăm. Din păcate, o bagă în aţe.Totuşi, avantajul e de partea noastră, trebuie doar să înscriem. Execută Ionaş. O secundă, două, trei, lungi ca o eternitate…Se apropie de minge, trage şi…goooooool!!! Gardul se rupe, spectatorii intră pe teren, suflarea alb-violetă e în delir!

Ştiu că mulţi îşi doreau să pierdem acest meci. Tocmai de aceea savoarea calificării a avut un farmec aparte. Fotbalul timişorean a trăit ieri câteva momente extrem de frumoase, ca în vremurile lui de glorie, când dădea tonul în întreaga ţară. Şi îl va da din nou, răbdare să avem.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s